A doua zi dimineață după eveniment au început apelurile: mai întâi cinci persoane au fost spitalizate din cauza intoxicației alimentare, apoi douăzeci, iar în câteva ore aproape optzeci de invitați prezentau simptome grave de salmoneloză. Ancheta sanitară a fost rapidă și necruțătoare: originea focarului erau prăjiturile de ciocolată de la cofetăria Marenson’s.

Ceea ce trebuia să fie o sărbătoare s-a transformat în cel mai mare coșmar pentru Lucia Marenson și familia ei. Afacerea pe care tatăl ei o construise timp de decenii a fost închisă, iar un val de procese amenința să distrugă tot ce realizaseră.

Printre victime se afla Daniel Vega, un tânăr arhitect și moștenitor al unei importante companii de construcții. În timpul tratamentului de la spital a suferit o reacție alergică severă la un medicament: inima i s-a oprit timp de patru minute și, deși a fost resuscitat, a căzut într-o comă din cauza lipsei de oxigen. Medicii nu știau dacă se va trezi și ce sechele va avea dacă se va întâmpla.

Mama lui Daniel, influenta Carmen Vega, avea resursele să distrugă complet familia Marenson. Cu toate acestea, trei luni după accident, a venit la casa lor cu o propunere neașteptată. A explicat că, potrivit testamentului defunctului ei soț, fiul ei trebuia să se căsătorească înainte de a împlini 31 de ani pentru a putea moșteni și păstra compania familiei. Mai rămăseseră două luni… și el era încă în comă.

„Dacă fiica ta acceptă să se căsătorească cu fiul meu,” spuse Carmen, „voi retrage toate procesele și voi finanța redeschiderea cofetăriei voastre. Când Daniel se va trezi, dacă va dori, căsătoria poate fi anulată. Am nevoie doar să-i asigur viitorul… și să salvăm ambele familii.”

Decizia a fost o povară imensă pentru Lucia. S-a gândit la părinții ei, la angajații care depindeau de afacere și la abisul incert care îi aștepta. După trei zile de tăcere, a acceptat. Nu pentru bani, ci pentru că recunoscu în vocea lui Carmen durerea disperată a unei mame.

Nunta a avut loc săptămâna următoare, în camera de spital. Lucia, într-o rochie albă simplă moștenită de la mama ei, a spus „accept” în fața judecătorului, în timp ce Carmen răspundea în numele fiului ei. Momentul cel mai ciudat a fost sărutul: o atingere ușoară, doar un gest simbolic… dar suficient ca unul dintre monitoarele cardiace să accelereze pentru o clipă, apoi să revină la normal.

După ceremonie, Carmen a dus-o pe Lucia în casa lui Daniel. Nu era ostentativă, ci elegantă și primitoare. El însuși o proiectase după ce terminase facultatea. Era plină de rafturi cu cărți, schițe arhitecturale și proiecte dedicate îmbunătățirii vieții oamenilor, inclusiv o clinică gratuită pentru copii. Treptat, Lucia a început să-l cunoască pe bărbatul cu care se căsătorise.

S-a mutat temporar în casă și și-a stabilit o rutină. Dimineața supraveghea pregătirile pentru redeschiderea cofetăriei. După-amiaza mergea la spital, unde îi citea lui Daniel poezie, știri despre proiectele lui și mici fragmente din viața ei. Neurologul explicase că unii pacienți aflați în comă pot recunoaște vocile familiare, așa că ea continua să-i vorbească. A descoperit că Daniel ajuta în secret angajații, cânta la chitară și compunea muzică. Una dintre piesele sale, „After the Rain”, a emoționat-o profund.

În timp, Lucia a început să simtă ceva ce nu știa cum să numească, ca și cum l-ar fi cunoscut pe Daniel prin modul său de a trăi și prin ceea ce lăsase în urmă. Carmen observa cu afecțiune crescândă cum Lucia nu doar că îl vizita pe tânăr, ci și relua organizarea unor proiecte inițiate de el.

Într-o zi, în timp ce revizuita documente, Lucia a găsit o scrisoare de la Clara, fosta iubită a lui Daniel. Vorbea despre o iubire pierdută și regrete. Clara îl părăsise pentru un loc de muncă într-o altă țară. Lucia a simțit un junghi neașteptat de gelozie, deși știa că nu avea sens. Totuși, a doua zi i-a vorbit lui Daniel cu sinceritate.

„Nu vreau să înlocuiesc pe nimeni,” murmură lângă patul lui. „Vreau doar să știi că sunt aici.”

Pentru o clipă, crezu că vede o ușoară mișcare în degetele lui Daniel, deși asistenta spunea că nu există nicio schimbare. Totuși, ea a păstrat speranța.

Ceea ce Lucia nu știa era că, în ceața comăi, Daniel o auzea. La început, sunetele erau confuze, îndepărtate. Dar, în timp, o voce a început să iasă în evidență dintre toate: a ei. Blândă, constantă, familiară.

Prin ea a înțeles că era căsătorit, că familia lui și cea a Luciei se uniseră din cauza unei tragedii… și că femeia aceea necunoscută îi dedica ore întregi vorbindu-i și având grijă de el fără a aștepta nimic în schimb.

Și ceea ce îl emoționa cel mai mult — mai mult decât tragedia, mai mult decât frica — era loialitatea ei tăcută.