În camera de spital domnea o liniște funebră.
Lumina slabă a monitorului îi lumina chipul palid lui Alex, un ofițer de poliție care își riscase viața pentru a salva pe alții… și care acum se afla la marginea morții.

Ore întregi, medicii se luptaseră să-l mențină în viață.
Dar răniile erau prea grave.

Unul dintre doctori a coborât capul, epuizat.
—…Îmi pare rău.

Monitorul a scos un bip lung și constant.
Inima lui Alex se oprise.

Lângă ușă, o ciobănescă germană aștepta în liniște. Era partenera lui de serviciu, prietena lui loială. Lucra cu el la intervenții de salvare, urmăriri, patrule.
Și acum părea să înțeleagă că se întâmplă ceva teribil.

O asistentă, cu voce tremurândă, a întrebat:
—Putem să o lăsăm să intre… să-și ia rămas-bun?

Medicii au dat din cap în semn de aprobare.

Câinele a intrat încet, cu urechile lăsate și privirea fixă asupra partenerului său. S-a apropiat de pat, l-a mirosit ușor… și, dintr-o dată, ceva s-a schimbat.

A început să latre disperată.
A sărit pe pat, împingând brațul lui Alex, trăgând de halatul lui, mișcându-i trupul cu forță.

—Scoateți animalul! — a strigat cineva.

Dar, în acel moment, unul dintre doctori a observat imposibilul.
—Așteptați! Mâna lui s-a mișcat!

Toți au rămas paralizați.

Monitorul, care până atunci fusese mut, a scos un bip slab… apoi altul…
Inima lui Alex începuse din nou să bată.

Medicii au reacționat imediat: adrenalină, oxigen, defibrilator.
Echipamentul se mișca frenetic, ghidat de o scânteie de speranță.

Minute mai târziu, linia verde a monitorului marca un ritm slab, dar constant.
Alex era viu.

Câinele s-a întins lângă el, sprijinindu-și capul pe pieptul lui, ca și cum ar fi vrut să-l țină treaz cu căldura sa.

Nimeni din cameră nu și-a putut stăpâni lacrimile.
Acest animal simțise ceea ce aparatele nu puteau detecta.

În acea noapte, toți au înțeles că iubirea și loialitatea pot fi mai puternice decât moartea.