În zorii unei dimineți în poalele Carpaților, ceața încă se zbenguia printre brazi, iar râul Ceremoș clănțâia după furtuna de noapte. Pădurarul Elias Novak, un bărbat de aproximativ cincizeci de ani, cu chip obosit dar blând, mergea pe potecă, verificând dacă nu cumva copacii doborâți de uragan blocaseră drumurile. Aerul mirosea a pământ umed și rășină, iar sub picioare mocirla scârțâia.

Când trecea pe lângă vechiul albie, un sunet ciudat i-a atras atenția — parcă cineva oftă. Nu era plânsul unui om, dar nici nu semăna cu un strigăt de animal. Elias s-a oprit și a ascultat. Din ceață răzbătea un gem slab, sfâșietor. A străbătut tufișurile și a ieșit în dreptul unei bălți mari — și a văzut un cal.

Era sălbatic, slab, până la buric în noroi. Piciorul îi era prins sub un trunchi masiv doborât de furtună. Animalul tremura, ochii îi străluceau de lacrimi și teamă. Cu fiecare încercare de a se elibera, copacul apăsa tot mai tare copita. Elias a rămas nemișcat. În fața lui stătea o ființă care, de obicei, evita oamenii — un cal mândru de munte, urmaș al turmelor sălbatice carpatine. Dar acum îl privea ca pe ultima sa speranță.

— Liniștește-te, fetiță… liniștește-te, — șopti el, încercând să vorbească cât mai blând.

S-a apropiat, și-a dat jos jacheta și i-a acoperit botul pentru a o liniști. A ridicat o creangă, încercând să miște trunchiul greu, dar acesta nici nu se clintise. Atunci a fugit spre mașină după o frânghie și o pârghie. Minutele se scurgeau ca o eternitate.

Când s-a întors, calul abia mai mișca — respira greu, ochii îi erau aproape închiși. Elias și-a mușcat buza, a băgat pârghia sub copac și a început să tragă. Mâinile îi tremurau, venele îi erau întinse. Noroiul scârțâia sub cizmele lui, iar transpirația îi curgea pe față. La a treia încercare, trunchiul s-a mișcat. Calul a făcut un salt, dar apoi a căzut din nou. Elias s-a târât mai aproape, a legat trunchiul de frânghie, l-a fixat de bara mașinii și a pornit treapta de viteză.

Motorul a bubuit — și trunchiul, în sfârșit, s-a mișcat. S-a repezit la animal și i-a eliberat piciorul. Pe piele avea o rană adâncă, dar osul era intact. Elias a scos trusa medicală, i-a spălat rana și a bandajat-o. Pe tot parcursul, calul nu s-a împotrivit — parcă înțelegea că îl salvează. Când a terminat, a ridicat capul și a nechezat ușor — abia auzibil, cu o recunoștință aproape umană.

Elias a rămas cu ea până seara. I-a adus apă din râu, alunga țânțarii, îi șoptea cuvinte blânde, ca unui vechi prieten. Iar când soarele a apus după munți, calul s-a ridicat cu grijă. A făcut câțiva pași și s-a oprit. L-a privit cu ochi pătrunzători. S-a apropiat și i-a atins umărul cu botul. Elias a înghețat — a simțit respirația caldă și a înțeles brusc: acesta nu era doar un animal. Era un suflet, recunoscător pentru salvare.

A doua zi s-a întors la același loc, să se asigure că a plecat. Dar calul nu mai era. Doar urmele copitelor lângă apă.

O săptămână mai târziu, Elias aproape că uitase întâmplarea, când noaptea a izbucnit un incendiu în pădure. Fulgerul lovise un brad uscat, iar focul s-a răspândit rapid cu vântul. Pădurarul a plecat primul — cu lanternă și stație radio. Vântul purta fumul, crengile trosneau. A încercat să salveze animalele, dar a rămas prins: un copac căzuse și i-a blocat drumul.

Și dintr-o dată, printre fum, s-a auzit un nechezat familiar. Din flăcări, ca din însăși întunericul, a apărut calul. Coama îi era plină de cenușă, ochii străluceau de căldură. A fâlfâit puternic și a alergat către potecă. Elias, tusea și sufocând, a mers după ea. Calul alerga drept, aruncându-se înapoi să-l vadă — parcă îl conducea.

Așa au ieșit din cercul de foc — direct la pârâu, unde era sigur. Când au sosit pompierii, Elias stătea lângă apă, iar alături — salvatoarea lui.

Mai târziu a încercat să o găsească. A întrebat păstorii, a umblat prin câmpuri, a pus camere de supraveghere — dar nu a mai văzut-o niciodată. Doar uneori, noaptea, auzea un nechezat slab și zărea pe versant silueta — un cal mândru, strălucind în lumina lunii.

Și de fiecare dată se gândea:
„Uneori, recunoștința nu stă în cuvinte. Ea se arată în fapte care nu pot fi explicate.”