Dimineața devreme. Pădurea de ceață încă se întindea peste apă, valurile se rostogoleau leneș spre mal, iar doar câteva țipete rare de pescăruși tulburau liniștea. Pescarul, un bărbat în jur de cincizeci de ani, se îndrepta spre barcă, verificând cu obișnuință undițele și plasele.

Și, brusc, s-a oprit.

La limita dintre nisip și pietre, unde valurile abia ating malul, zăcea ceva ciudat.
La început a crezut că e un cufăr aruncat de mare sau un vechi container — marea aducea adesea tot felul de resturi. Dar, pe măsură ce se apropia, un fior de neliniște i-a străbătut pieptul.

În fața lui se afla un sicriu.
Metalic, ruginit, acoperit de alge, parcă ar fi plutit ani de zile purtat de valuri.

— Ce… — a șoptit pescarul și s-a făcut semnul crucii automat.

În jur — nimeni. Doar spuma valurilor și vântul dimineții.

A stat mult timp nemișcat, neîndrăznind să se apropie. Ar fi fost mai corect să sune la poliție, dar curiozitatea l-a învins pe frică.
Bărbatul s-a aplecat cu grijă. Lacătul, ruginit de sare și timp, stătea doar pe ultima știft. Cu o mișcare, acesta a căzut.

Capacul s-a ridicat cu un sunet surd.
Și ceea ce a văzut pescarul i-a înghețat sângele.

În interior zăceau rămășițe umane. Oase albe, amestecate cu cioburi de stofă — poate cândva fusese o uniformă de marinar. Pe piept sclipea un medalion metalic, întunecat de timp.

Pescarul a făcut un pas înapoi, respirația îi era neregulată.
S-a uitat împrejur — malul rămânea pustiu. Doar marea murmura, ca și cum ar fi privit indiferent la cele întâmplate.

Mai târziu, când au sosit anchetatorii și experții, s-a stabilit că sicriul avea aproximativ o sută de ani.
Probabil aparținuse unui membru al echipajului unei nave vechi, scufundate la începutul secolului trecut.
În timpul unei furtuni, sicriul fusese smuls din cala inundată și tot timpul acesta, marea îl purtase, până ce într-o zi a decis să-l arunce pe țărm.

Povestea a făcut imediat înconjurul comunității. Oamenii veneau să vadă locul descoperirii și spuneau că marea păstrează secretele sale secole la rând — și le dezvăluie doar celor care știu să asculte.

Iar pescarul nu a mai ieșit mult timp singur pe mare. Spunea că în noaptea în care a găsit sicriul, valurile sunau altfel — parcă șopteau:

„Mulțumesc că m-ai găsit.”