Într-o dimineață liniștită, aproape de Innsbruck, aerul mirosea a fân și pământ umed. Caii pasc liniștiți, după gardul de lemn.

Anna Meyer împingea căruciorul fiicei sale, Lisa, în vârstă de șase luni, pe cărarea de lângă pajiște. Soțul ei, Martin, plecase devreme să cumpere furaje. Totul părea calm.

Anna se opri lângă poartă ca să aranjeze păturica fetiței. În acel moment, o rafală de vânt deschise zăvorul. Căruciorul, aflat pe o ușoară pantă, începu să se miște.
La început încet. Apoi, tot mai repede.

Anna se întoarse și inima i se opri în piept.
—Lisa! —strigă ea.

Căruciorul aluneca direct spre prăpastie. Anna alergă, dar știa că nu va ajunge la timp…
Atunci se auzi un galop.

Din pajiște, sfâșiind pământul cu copitele, apăru Bella —iapa ei roșcată, cu o pată albă pe frunte—. Sări gardul rupt și necheză puternic.

În câteva secunde, ajunse la cărucior și, cu o lovitură precisă a manșonului, îl deturnă de la margine. Căruciorul se răsturnă la câțiva metri de abis.

Anna căzu în genunchi și o luă pe Lisa în brațe. Fetița plângea, dar era în siguranță.
Bella rămase nemișcată, respirând greu, cu o rană la picior. Dar ochii ei —mari, liniștiți— spuneau totul. Salvase o viață.

Mai târziu, veterinarul explică că Bella și-a lezat un tendon, dar va supraviețui. Povestea se răspândi în satele vecine; oamenii veneau să o vadă, aducând morcovi și zahăr.

De atunci, pe gardul de lângă prăpastie atârnă o plăcuță care spune:

„În acest loc, o iapă a salvat un copil.
Uneori, cele mai pure inimi nu sunt omenești.”