Grădina zoologică mirosea a frunze ude și ziduri vechi. Andrei Petrov mergea repede, ținând de mână fiul său de patru ani. Pe băiat era un pulover roșu, prea mare, iar ochii îi erau aplecați spre pământ. Șase luni de la accident. Șase luni de tăcere.

Andrei arăta animalele, vorbea, glumea, dar cuvintele lui se pierdeau în gol. Sasha nu răspundea.
În reflexia vitrinei, Andrei nu se vedea doar pe sine — acolo era încă ea. Soția lui. Ea ar fi știut cum să scoată fiul din această întunecime.

– Hai să mergem — spuse el încet. – Să vedem maimuțele.

La voliera de sticlă, Sasha se opri. Într-o bandă de lumină palidă, stătea o femelă de urangutan — mare, cu blana roșiatică și ochii întunecați, aproape umani.

Băiatul și-a desprins mâna de pe cea a tatălui și s-a apropiat.

– Sasha, nu te depărta — spuse Andrei.

Dar copilul nu îl auzea.

Urangutanul ridică capul. Privirile li se întâlniră — și parcă timpul se opri. Sasha își așeză palma pe sticlă. Animalul clipi și ridică încet mâna, punând-o exact în oglindă.

– Doamne… — șopti Andrei.

În spate se auzi vocea blândă a îngrijitoarei:
– E totul bine?

– Nu a mai vorbit de la înmormântare — răspunse Andrei.

– Atunci poate că ea înțelege mai mult decât pare — spuse femeia.

Sasha trase cu degetul un cerc pe sticla aburită. Maya, așa o chema pe femelă, făcu la fel de cealaltă parte. Inima lui Andrei tresări.

– Îi învățați asta?

– Nu — răspunse îngrijitoarea. – E prima oară când o face.

Minutele se scurgeau. Mulțimea se risipi. Și, brusc, băiatul cântă încet. Vocea tremura, ca un clopoțel vechi — primul sunet de jumătate de an. Maya se apropie, sprijinindu-și fruntea de sticlă. Sasha îi urmări gestul. Două fețe — una umană, alta de animal — se reflectau în peretele transparent, ca două singurătăți care se găsiseră.

– Lasă-i — șopti îngrijitoarea. – Uneori durerea se recunoaște singură.

Maya ridică o frunză uscată de pe podea și o lipi de sticlă. Sasha zâmbi slab. Andrei nu-și mai putea stăpâni lacrimile.

– Tată, — spuse brusc fiul.

Vocea — subțire, dar vie.
– Da, fiule?
– Ea e tristă.

Andrei se așeză în genunchi.
– Ca mama, nu?

Sasha dădu din cap. Maya încă stătea acolo, fără să-și ia privirea de la băiat. Sasha scoase din buzunar o mașinuță mică și o aduse la sticlă, parcă să împartă ceva cu ea. Maya întredeschise gura — parcă zâmbi.

– Mulțumesc — șopti Andrei. Nu știa cui.

Când s-a anunțat închiderea grădinii, Sasha nu voia să plece.
– Ea va fi aici și mâine — spuse îngrijitoarea. – Veniți.
– Venim — răspunse Andrei.

A doua zi, grădina zoologică era cuprinsă de ceață. Maya stătea la sticlă de dimineață — aștepta. Sasha alergă la ea și își așeză palma pe sticlă. Ea făcu la fel.

– Bună — spuse băiatul. – Ți-am adus o floare.

Puse o margaretă galbenă pe pervazul sticlei. Maya dispăru în spate și, după un minut, reveni cu o floare albă.

– E floarea mamei — șopti Sasha. – Albă. Ea le iubea.

Îngrijitoarea clătină uimită din cap.
– Cresc doar în cuibul ei. Nu le-a luat niciodată.

Sasha își așeză fruntea pe sticlă.
– Mulțumesc.

– Crezi că înțelege? — întrebă Andrei.
– Animalele își amintesc durerea. Doar că fără cuvinte — răspunse femeia. – Maya și-a pierdut puiul în aceeași săptămână în care voi ați pierdut-o pe soție. Poate că s-au găsit unul pe altul în tăcere.

– O voi face fericită — spuse Sasha încet.

De atunci, în fiecare duminică veneau. Maya aștepta la sticlă. Sasha îi povestea totul — despre ploaie, grădiniță, prieteni. Ea asculta, trasând cercuri cu degetul pe sticlă. Băiatul râdea din nou. Psihologul spunea că e un miracol. Andrei știa: miracolul se numește Maya.

Câteva luni mai târziu, veni vestea — Maya urma să fie mutată într-un sanctuar din Borneo.
– Acolo îi va fi bine — spuse îngrijitoarea. – Pădure, libertate, cer.

– Mă va uita — șopti Sasha.
– Nu — zâmbi femeia. – Urangutanii nu uită.

La despărțire, Maya aduse o pietricică și o rostogoli către sticlă. Sasha înțelese: memoria. Scoase mașinuța albastră și o puse lângă.
– E pentru tine — spuse.

Andrei își așeză mâna pe sticlă.
– Mulțumesc — exclamă. – Pentru că mi-ai readus fiul.

Maya întinse palma peste mâinile lor.
– La revedere, mama Maya — șopti Sasha.

Animalul atinse cu buzele sticla — acolo unde era palma lui.

Ploaia se intensifică.
– Ea e liberă — spuse Andrei.
– Ea e fericită — răspunse Sasha.

Acasă, Andrei puse floarea albă și pietricica lângă fotografia soției. După câteva luni veni o scrisoare: Maya era sănătoasă, trăia în pădure, iubea copiii și stătea adesea lângă gard cu pietricica albastră în mână — parcă aștepta pe cineva.

– Ea își amintește de mine — spuse Sasha.
– Mereu — răspunse Andrei.

Noaptea, băiatul ceru o poveste despre junglă și despre o familie care nu se uită niciodată unii de alții. Andrei povestea mereu aceeași poveste:

„Când soarele răsărea peste copaci, urangutanul zâmbea cerului — pentru că știa: undeva departe, un băiețel pe care l-a vindecat zâmbea înapoi.”