Bebelușul, timp de trei luni, se întorcea de la mama sa și își ascundea fața. Când medicii i-au explicat motivul — ea a plâns de ușurare și durere în același timp.

La început, Dasha nu a dat prea mare importanță.
Sasha avea doar câteva săptămâni când ea a observat pentru prima dată — îi plăcea să-și ascundă fața în pernă. Stătea strâns, ca un mic ghem, cu mâinile sub piept, picioarele îndoite, nasul ascuns.
— Uite! — a râs ea, filmându-l. — Fiul nostru se joacă de-a ascunselea!
Sugestii și idei:
Cărți de filosofie
Produse pentru familie
Haine pentru câini
Cărți de dezvoltare personală
Abonamente Filosof
Cărți despre comportamentul animalelor
Cameră de supraveghere pentru acasă
Servicii psihologice
Servicii de bonă
Cărți despre creșterea copiilor
Dar mai târziu, revăzând înregistrarea, râsul s-a transformat în îngrijorare. Patruzeci de minute — nici o mișcare. Doar stătea, cu fața în saltea.
— Semion! Vino aici, — îl chemă ea pe soțul ei.
Alte idei:
Servicii de curățenie
Cărți de dezvoltare personală
Cărți de filosofie
Revista Filosof
Produse pentru pisici
Cărți istorice
Dresaj pentru câini
Asigurări pentru animale de companie
Filme documentare
Cărți despre comportamentul animalelor
Semion ieși somnoros, cu o cană de cafea în mână.
— E doar modul lui de a se simți confortabil, Dasha. Nu te îngrijora.
Dar ea tot se îngrijora.
Cu fiecare zi, comportamentul micuțului devenea tot mai ciudat. Când îl punea jos — se ghemuia și-și ascundea fața. Chiar și în somn. Chiar și când îl lua în brațe. Când cânta — nu privea. Când râdea — nu reacționa.
Într-o zi și-a dat seama: nu i-a privit niciodată ochii.
Până la a treia lună, Dasha aproape că nu mai dormea. Noaptea stătea lângă pătuț, ascultându-i respirația, temându-se că într-o zi nu o va mai auzi.
— E ceva în neregulă, — șoptea ea.
— Ești doar obosită, — oftă Semion.
Dar el nu vedea cum Sasha se sperie de lumină, cum plânge dacă îl ia altcineva în brațe.
În acea zi, Dasha a decis să-l scoată pe fiul ei în parc. Poate aerul curat îl va ajuta.
Soarele mângâia iarba, în jur copiii râdeau, alergau după bule de săpun. Ea l-a așezat pe Sasha pe pătură — el a ridicat capul, privindu-se după sunete… și imediat și-a ascuns fața în țesătură.
Un câine a trecut pe lângă ei, clopoțeii au sunat, cineva cânta la chitară. Iar Sasha — ca într-un cocon.
Dasha simți cum panica îi urcă în piept.
Seara, naviga pe site-uri, citea poveștile altora — „tulburări senzoriale”, „primele semne ale autismului”. Totul suna înfricoșător, dar inima îi spunea: nu e asta problema.
Târziu, noaptea, când fiul s-a așezat din nou cu fața în jos și nu s-a mai mișcat, ea nu a mai rezistat.
— Gata. Sun la doctor.
Vocea îi tremura:
— Copilul meu își ascunde mereu fața… Nu reacționează, nu privește, nu zâmbește.
— Aduceți-l dimineață, — răspunse asistenta. — Vom afla ce e.
Dimineața a fost lungă ca niciodată.
În mașină, Dasha îl ținea pe Sasha în brațe, fără să-și ia ochii de la el.
La clinică, au fost primiți imediat. O tânără doctoriță cu voce blândă a examinat atent micuțul: mușchii, contactul vizual, reflexele. Apoi a luat o zornăitoare și a scuturat-o spre dreapta. Nicio reacție. Spre stânga — liniște.
— S-a speriat vreodată de zgomote puternice? — întrebă doctorița.
Dasha dădu din cap negativ.
Doctorița se făcu serioasă.
— Trebuie să verificăm auzul. Posibilă hipoacuzie congenitală.
Cuvintele acestea păreau să străpungă aerul.
— Adică… nu aude? — șopti Dasha.
— Nu știm sigur încă. Dar dacă nu aude, se închide în sine. Se ascunde — nu de voi, ci de tăcere.
După două ore, totul deveni clar.
Rezultatele arătau hipoacuzie senzorială bilaterală. Severă.
— Dar ați venit la timp, — spuse doctorița. — Putem ajuta. Cel mai important — să nu-l lăsați în tăcere.
Dasha îl ținea pe Sasha în brațe, îl săruta pe vârful capului, lacrimile îi cădeau pe părul lui.
— Îi vom arăta această lume. Cu siguranță.
Primele săptămâni cu aparatele au fost grele. Se speria de sunete — frigider, vânt, vocea ei. În fiecare zi, totul era nou.
Dar ea nu ceda. Se așeza în fața lui și repeta:
— Bună, Sasha. Sunt mama. Te iubesc.
Și iată, după o lună, el întoarse capul. Ochii lui o găsiră.
Și pentru prima dată — zâmbi.
Dasha și-a acoperit gura cu palmele.
— A auzit… — șopti ea.
De atunci, Sasha nu-și mai ascunde fața.
Pur și simplu nu se mai teme de lume.
Pentru că acum această lume îi vorbește — cu vocea iubirii.