Era în jur de șase dimineața. Am deschis ușa să las să pătrundă aerul rece al dimineții și… m-am oprit în loc. Pe marginea curții, chiar lângă prispa casei, stătea o ursoaică. Mare, epuizată, tremurând. Respira greu, iar ochii îi erau umezi, ca și cum ar fi plâns. Nu era privirea unui prădător. Era privirea unei mame care nu mai avea unde să meargă.

Am vrut să închid ușa, mâna mea se întindea spre pușcă, dar nu am putut. În privirea ei nu era nici răutate, nici amenințare. Doar o rugăciune tăcută.

A făcut un pas, apoi încă unul — și a așezat cu grijă în fața mea un mic ghem de blană. Puiul stătea nemișcat. Ursoaica s-a retras un pas și doar m-a privit.

Așa a început o dimineață pe care nu o voi uita niciodată.

Darul lăsat la prispa casei

Puiul era minuscul, slab, abia respira. Pe laba lui se vedea sânge uscat. Pieptul i se ridica cu greu, dar inima bătea. Am rostit cu voce tare, fără să știu de ce:
— O să încerc să te ajut, bine?

Ursoaica nu s-a mișcat. Doar mă privea, parcă înțelegând fiecare cuvânt.

L-am înfășurat cu grijă în cămașa mea și l-am dus în casă. Am așezat lângă el un încălzitor și i-am făcut un cuib călduros din prosoape. I-am umezit buzele cu o picătură de apă caldă cu miere — a mișcat puțin capul. Am sunat un prieten veterinar, Mark:
— Am un pui lăsat pe prispa casei de ursoaică.

S-a făcut tăcere, apoi a spus scurt:
— Ține-l cald. Nu-i da mâncare grea. Așteaptă reabilitatorul.

Afară, ursoaica încă stătea nemișcată, parcă de veghe. Nicio amenințare, niciun răget — doar răbdare și încredere.

Lupta pentru viață

Până la prânz respirația i s-a mai liniștit, dar laba era umflată. Am curățat rana și puiul a scos un țipăt slab — însemna că trăia. Am mers la specialista în animale sălbatice, Jenny.

— Mușcătură de mascul adult, — a spus ea după examinare. — Se întâmplă. Masculii distrug puii altor femele ca acestea să revină în călduri.

Am strâns pumnii. Jenny a adăugat mai blând:
— E un luptător. L-ai adus la timp. Mai există șansă.

Veghe la pădure

Când m-am întors acasă, am văzut-o din nou. Ursoaica nu plecase. Stătea lângă drum, liniștită, vigilentă. Am scos transportorul cu puiul și l-am așezat aproape. Ea l-a privit, apoi m-a privit pe mine — și s-a culcat într-o parte, ca la pază.

Noaptea nu am dormit. Nici ea. Stăteam unul în fața celuilalt, fiecare de partea lui. Verificam respirația puiului și șopteam în liniște:
— Ține-te, micuțule. Trebuie să supraviețuiești.

Intervenția oamenilor

Câteva zile mai târziu a venit vecinul Larry și, văzând ursoaica, a fluierat:
— Ești nebun? E sălbatică!

Apoi a apărut un ajutor al șerifului:
— Rangerii știu deja. Dacă află că ții un animal sălbatic, îl vor lua. Și nu e sigur că va supraviețui.

Am înțeles că trebuie să decid. Puiul era puternic, mânca deja fructe înmuiate, mergea stângaci pe lângă mine și era curios.

Întoarcerea în sălbăticie

Am mers în pădure. Am pus transportorul pe pământ și m-am dat înapoi. Ursoaica a ieșit din spatele copacilor — tăcută, impunătoare, ca o umbră.

Puiul a ieșit, a mirosit aerul și s-a uitat la ea. Ea s-a apropiat, l-a mirosit, apoi m-a privit pe mine. Și brusc — l-a împins spre mine.

Nu-mi venea să cred. Parcă spunea:
— Acum este al tău.

Și apoi a dispărut în pădure. Fără răget, fără sunet.

Între două lumi

Au trecut două luni. Ursoaica nu s-a mai întors. Puiul trăiește lângă casă — nu e complet domestic, dar nici complet sălbatic. Doarme pe prispa casei, merge în pădure, dar se întoarce mereu când îi pun mâncare.

Uneori, noaptea, ridică capul și privește în întuneric — parcă o aude de undeva de departe. Și întotdeauna las lumina aprinsă pe prispa casei.

A crescut. Puternic, precaut. Locul lui este între sălbăticia pădurii și casa oamenilor. Și, se pare, tot acolo este și locul meu.