În sătucul izolat Cernoe, viața curgea lin: oamenii se trezeau odată cu primul cocoș, hrăneau vitele, reparau gardurile și, seara, se adunau acasă. Doar la bunica Ana ferestrele ei rămâneau aproape întotdeauna aprinse mai mult decât la alții. Trăia singură, cu gospodăria și un motan bătrân, și, chiar dacă singurătatea o înconjura, nu se plângea niciodată.

Dar într-o dimineață, devreme, la poarta ei apăruse un mic ghemotoc de blană cenușie. Un cățeluș — tremurând, cu ochi uriași în care se citea disperarea. Ana nu ezită: îl luă în casă, îl hrăni, îl încălzi. Așa își făcu un nou prieten, pe care îl numi simplu — Vulpișorul.

Micul găsit

Cățelușul creștea repede. Era mai inteligent decât câinii obișnuiți, mai atent, parcă înțelegea totul fără cuvinte. În loc de lătrat — un mârâit grav; în loc de supunere — o prudență sigură. Vecinii glumeau că este prea serios pentru un câine obișnuit.

Dar Ana zâmbea doar:
— E deștept, doar cu un caracter aparte.

Vulpișorul păzea curtea, nepermițând străinilor să se apropie de poartă. Iarna, când viscolele urlau afară, dormea lângă sobă, punând botul pe genunchii ei.

Noaptea fricii

Într-o zi, prin sat se răspândiră zvonuri neliniștitoare — fugiți din închisoare se ascundeau prin apropiere. Oamenii își încuiară ușile și zăvoarele. Doar Ana, care locuia la margine, nu știa nimic.

Târziu, se auzi o bătaie la ușă. Femeia o deschise — și în prag apăriră doi bărbați. Fețele lor erau încruntate, mâinile murdare și tremurânde. „Apă…”, murmură unul. Dar abia pășiră pragul, că Vulpișorul se ridică. Blana i se zbârli, iar gâtul emise un mârâit adânc.

— Liniște, câine, — chicoti musafirul și făcu un pas înainte.

Răspunsul veni sub formă de săritură. Vulpișorul se năpusti între ei și stăpâna lui, arătând colții, încât mâinile celor doi bărbați tremurară. Unul încercă să scoată cuțitul, dar animalul fu mai rapid — un atac, un țipăt și totul fu înghițit de zgomotul obiectelor căzute.

Eroul cu ochi galbeni

Infractorii speriați ieșiră din casă și se repeziră în întuneric. Strigătele lor și lătratul Vulpișorului treziră satul. Oamenii cu lanterne și puști alergară să ajute, iar după o oră fugiții erau deja în mâinile poliției.

Ana stătea pe podea, îmbrățișându-și prietenul. Pe laba lui sclipea sânge, dar ochii rămâneau calmi — el făcuse ceea ce venise să facă în viața ei.

Gardianul credincios

După acea noapte, Vulpișorul se refăcu. Cicatricea de pe labă rămase ca semn al curajului. Devenise și mai atent, dar față de stăpâna sa era la fel de blând — se întindea la picioarele ei, veghea să nu se poticnească și o întâmpina mereu la poartă.

Povestea Anei și a lupului său deveni o legendă în zonă. Oamenii spuneau că uneori însăși natura trimite omului un apărător, atunci când este deosebit de singur.

Și de fiecare dată când, seara, deasupra satului se ridică un uluit lung de lup, bătrânii șoptesc încet: „Este Vulpișorul. Își păzește în continuare casa.”