Ultima sa dorință, înainte de verdictul care îi urma să-i pună capăt vieții, era sfâșietor de simplă: să-și vadă câinele ciobănesc german pentru ultima oară. Își acceptase deja soarta cu o resemnare tăcută.

Timp de doisprezece ani nesfârșiți, se trezea în fiecare dimineață în singurătatea înghețată a celulei B-17. Acuzat de o crimă pe care jurase că nu a comis-o, striga nevinovăția sa până când vocea lui rămânea neauzită. La început lupta — scria apeluri, implora avocați, refuzând să cedeze. Dar, încet, voința îi slăbi. În cele din urmă, încetă să se mai împotrivească și aștepta pur și simplu judecata.

În toți acești ani amari, un singur lucru îi ținea inima vie: câinele său. Nu mai avea familie, nici prieteni în lume. Ciobănescul nu era doar un animal de companie — era familia sa, tovarășul său, singura ființă care nu-l abandonase niciodată. Îl găsise cu mult timp în urmă, ca un cățeluș tremurând ascuns într-o alee, și din acel moment au devenit nedespărțiți.

Așadar, când directorul închisorii l-a întrebat despre ultima sa dorință, nu a cerut o masă îmbelșugată, nici o țigară, nici un preot. A șoptit doar:

— „Vreau să-mi văd câinele. Doar o dată, încă o dată.”

Gardienii ezitară, suspicioși. Ar putea fi o capcană? Totuși, cererea i-a fost acceptată. În ziua stabilită, înainte de pronunțarea sentinței, a fost escortat în curtea închisorii. Și acolo — în sfârșit — și-a văzut companionul.

În momentul în care ciobănescul l-a recunoscut pe stăpânul său, s-a smuls de la lesă și a alergat prin curte. Pentru o clipă, timpul părea că se oprește.

Ce a urmat a lăsat pe toți muți de uimire. Gardienii rămăseseră încremeniți, neștiind ce să facă.

Câinele s-a aruncat asupra lui cu atâta forță încât părea că doisprezece ani de despărțire s-au prăbușit într-o singură clipă. L-a doborât la pământ, dar pentru prima dată după ani întregi, nu a simțit lanțuri, nu a simțit frig — doar căldură.

Și-a înfășurat brațele în jurul ei, ascunzându-și fața în blana ei. Lacrimile pe care le îngropase peste un deceniu au curs liber, pentru prima dată.

Plângea fără rușine, ca un copil, iar ciobănescul oftă ușor, parcă știind și el că timpul lor împreună era limitat.

— „Fetița mea… credincioasa mea,” șopti, ținând-o strâns. „Ce vei face fără mine?”

Mâinile îi tremurau în timp ce îi mângâia spatele iar și iar, memorându-i forma, căldura și mirosul. Ea îl privea cu devotament neclintit.

— „Iartă-mă… că te-am lăsat singură,” glasul i s-a frânt. „Nu am dovedit niciodată adevărul… dar cel puțin am fost mereu al tău.”

Gardienii rămăseseră în tăcere. Unii se întorceau, incapabili să mai privească. În acel moment, nu mai vedeau un condamnat, ci un om — al cărui ultim îmbrățișare era tot ce îi mai rămăsese în lume.

În cele din urmă, și-a ridicat ochii în lacrimi către director.

— „Ai grijă de ea… te rog.”

A promis că va accepta soarta fără luptă, dacă doar câinele său va avea un cămin sigur.

O tăcere grea plutea în aer. Atunci ciobănescul a lătrat puternic, clar — parcă protestând față de cruzimea ce urma să vină. Prizonierul doar o strânse mai aproape, ținând-o cu toată puterea disperată a unui om care își ia rămas bun pentru ultima oară.