Noaptea înghițea încet pădurea. Pe pământul umed, sub rădăcinile contorsionate ale unui stejar străvechi, zăcea un bătrân. Respirația îi era greoaie, mâinile îi tremurau de frig, iar disperarea îi întuneca privirea. Copiii săi îl aduseseră aici și îl aruncaseră deoparte, ca pe un obiect nedorit. De mult așteptau moartea lui. Casa, pământul, banii — toate trebuiau să le fie lor. Dar bătrânul trăia încă, încăpățânat. Obosiți de așteptare, au decis să grăbească sfârșitul: l-au părăsit în sălbăticie, convinși că fiarele sălbatice vor face restul, iar autoritățile vor trece totul drept un tragic accident.

Sprijinit de copac, tremura la fiecare foșnet. Vântul gemea printre coroanele copacilor, însă sub sunetul lui se auzea altceva — un urlet jaleos de lupi. Pieptul îi era strâns. Știa că timpul lui se termină. „Doamne… oare acesta este cu adevărat sfârșitul?” șopti, împreunând mâinile tremurânde în rugăciune.

Atunci se auzi scârțâitul unei crengi. Încă una. Pași moi se apropiau. Încercă să se ridice, dar trupul său firav nu îl ascultă. Ochii mari căutau în întuneric — și atunci îl zări: un lup ieșind din umbre.

Luna scânteia pe blana sa groasă, ochii îi sclipeau ca niște jar. Buzele se arcuiau, colții străluceau, iar bestia avansa. „Deci așa s-a ajuns…” gândi bătrânul.

Își închise ochii, pregătindu-se pentru durerea sfâșietoare a mușcăturii. Dar, în schimb… se întâmplă ceva neașteptat. Lupul se opri. Rămase în fața lui, își plecă capul și scoase un urlet jos, plin de tristețe — parcă-i vorbea. Uimit, bătrânul întinse o mână tremurândă. Lupul nu se retrase. Rămase statornic, lăsându-l să-i mângâie blana groasă și caldă.

Și, brusc, amintirea reveni. Cu mulți ani în urmă, în tinerețea sa, dăduse peste un lup tânăr prins într-o capcană crudă a braconierilor. Fără frică, deschisese fălcile de fier și eliberase creatura. Lupul fugise în pădure fără să se uite înapoi — dar se vedea că nu uitase niciodată.

Acum, acest prădător sălbatic se apleca înaintea lui nu ca o amenințare, ci ca un prieten. Bestia se ghemuia, oferindu-i puterea sa.

Adunând ultimele rezerve de voință, bătrânul se agăță de gâtul animalului. Lupul se ridică și îl purtă în întuneric. Crengile trosneau sub labele lui, umbrele altor creaturi se mișcau printre copaci — dar niciuna nu îndrăzni să se apropie.

În cele din urmă, o lumină străpunse noaptea: lumini ale unui sat. Câinii lătrau, sătenii alergară afară și înghețară de uimire — un lup mare așezase cu blândețe un bătrân epuizat la porțile lor.

Îl aduseră înăuntru, îl înfășurară în căldură și îi dădură adăpost. Lacrimi îi curgeau pe obraji — nu de frică, ci de amarul adevărului: o fiară sălbatică îi arătase mai multă umanitate decât proprii săi copii.