Soțul meu și cu mine conduceam pe șosea, liniștiți, înconjurați de pădurea de toamnă. Era o arteră dreaptă, rapidă, unde aproape niciodată nu era trafic. Dar în acea zi ceva era diferit. În fața noastră, mașinile erau complet oprite, formând o coloană lungă. Aerul părea nemișcat, parcă timpul însuși încetase să mai curgă.

—Trebuie să fi fost un accident —a spus soțul meu, în timp ce frâna.
Am dat din cap, dar curând am rămas fără cuvinte când am văzut ce se întâmpla.

Din pădure, direct pe asfalt, au început să iasă urși. Zeci de ei. Unii mari, impunători; alții, pui care alergau aproape de mamele lor. Nu mârâiau, nu atacau, nu păreau agresivi. Se mișcau mai degrabă cu o neliniște tăcută, parcă ceva invizibil îi urmărea. Traversau printre mașini cu calm, fără să reacționeze la claxoane sau la țipetele șoferilor. Era o scenă ireală: o coloană interminabilă de urși traversând șoseaua, ca și cum și-ar părăsi pentru totdeauna căminul.

—Se comportă ciudat —am șoptit—. Parcă fug de ceva.

Și aveam dreptate. Când, în cele din urmă, adevărul a ieșit la iveală, toți am rămas îngroziți.
S-a aflat că urșii fugiseră din calea pericolului. Câteva zile mai târziu, un reportaj TV a explicat că, aproape de râu, în inima pădurii, fusese construită o fabrică de procesare a deșeurilor. Reziduurile chimice și mirosul puternic s-au răspândit în întreaga zonă, contaminând aerul și apa. Animalele, incapabile să suporte zgomotul și mirosul, și-au părăsit vizuinile și s-au aventurat pe șosea căutând aer curat.

Nu s-au apropiat de oameni din curiozitate. Au fost alungate.
Au supraviețuit, da, dar și-au pierdut căminul.

Indignarea publică a obligat oprirea operațiunilor fabricii. Zona a fost curățată, iar treptat urșii s-au întors în pădure. Evenimentul a devenit o lecție dureroasă: omul nu are dreptul să distrugă natura în propriul său interes.

Când animalele ies pe șosea, nu este întotdeauna o coincidență.
Uneori, este un strigăt de ajutor.