Savana se trezea. Soarele colora iarba în auriu, iar vântul aducea miros de praf și de viață sălbatică. Doi rangeri — un bărbat și o femeie — au pornit într-un tur al teritoriului unde, recent, observaseră o mișcare ciudată. Părea o dimineață obișnuită. Dar tocmai această dimineață avea să rămână în memoria lor pentru totdeauna.

La început au auzit tăcerea. Aceea care sperie chiar și cei mai curajoși — moartă, surdă, fără cântecul păsărilor. Și apoi l-au văzut.

Leul. Mare, mândru prădător — acum zăcea sub un copac, aproape nemișcat. Coama lui era încâlcită, ochii pe jumătate închiși, respirația abia perceptibilă. Apropiindu-se, rangerii au înghețat: o crenguță groasă îi prinsese gâtul, ca un laț. Pielea era sfâșiată, sângele uscat. Era clar că luptase. Mult. Și pierduse.

Nu exista nicio legătură, nicio șansă de ajutor. Doar soarele, căldura și o decizie disperată: să salveze.

Femeia, cu mâinile tremurânde, a pregătit un tranchilizant. Bărbatul a luat ferăstrăul. Câteva momente — o injectare, un gemăt slab al ființei… și liniște. Leul tăcuse. Acum totul depindea de ei.

Ferăstrăul scârțâia pe lemnul uscat. Picături de sudoare cădeau pe pământ, soarele le ardea ochii. Când crenguța s-a rupt în sfârșit, amândoi au oftat — ca și cum ar fi scăpat dintr-un coșmar.

Rana arăta înfricoșător, dar nu și-au lăsat frica să-i copleșească. Rapid — antiseptic, bandaj, antibiotice. Apoi — targă, jeep și un drum lung până la stație. Două zile. Două nopți. Fiecare respirație a leului — ca un ceas al speranței.

Au păzit pe rând: unul urmărea respirația, celălalt îi uda buzele cu apă. Leul se afla între viață și moarte — și doar credința lor îl ținea de partea vieții.

Când au ajuns în sfârșit la veterinar, a început lupta. Operația a durat o eternitate. Dar dimineața, când primele raze de soare au atins masa, leul a deschis ochii. Slăbit, dar viu.

Au trecut zece zile. Coama lui strălucea din nou în soare, iar privirea devenise la fel de mândră cum trebuie să fie a regelui savanei.

Rangerii l-au dus înapoi acolo unde totul începuse. Cușca a fost deschisă — și el a ieșit. Nu imediat, fără grabă. S-a întors. Privire lungă — profundă, aproape umană. Și abia apoi — un pas înainte, în iarba aurie, spre libertate.

Nu a mârâit. Doar privea. Ca și cum ar fi spus: „Îmi amintesc.”

Pentru rangeri, acea zi nu a fost doar salvarea unui animal. A fost un memento: chiar și când ai în față regele fiarelor, în inima lui bate aceeași viață, care merită protejată.