Într-un mic sat scufundat într-o tăcere apăsătoare, s-a produs o tragedie care avea să marcheze pentru totdeauna locuitorii săi. În mijlocul unei furtuni dezlănțuite, două vieți nevinovate s-au stins: gemenii Leila și Liam, inseparabili din primul până în ultimul lor răsuflu. Înmormântarea lor trebuia să fie un rămas bun liniștit, plin de lacrimi și amintiri. Dar nimeni nu și-ar fi putut imagina că acea zi cu cer întunecat se va transforma într-un coșmar de neconceput.

Între suferințe și rugăciuni, două sicrie albe stăteau împreună, simboluri ale unei iubiri fraternale sfâșiate prea devreme. Chiar când preotul și-a început rugăciunea, un țipăt a înghețat aerul. Era Emma, verișoara de șase ani, arătând unul dintre sicrie cu ochii plini de groază.
—Liam se mișcă! L-am văzut! —exclama ea.

Panica a paralizat pe toată lumea. Nimeni nu respira. Deodată, un zgomot surd a răsunat din interiorul sicriului. Cei prezenți au țipat, unii au fugit, alții și-au scos telefoanele. Părinții au alergat spre catafalc, sfâșiați între speranță și frică. Dar acel zgomot nu avea să fie ultimul…

Leila și Liam nu erau doar frați: erau suflete pereche, născuți la doar cinci minute distanță unul de celălalt. Din exterior, viața lor părea perfectă: o familie fericită, o casă caldă, doi copii zâmbitori. Totuși, în spatele acelor pereți se ascundea ceva întunecat. Leila, curajoasă și curioasă, conducea întotdeauna jocurile; Liam, timid și blând, o urma fidel.

Cu timpul, au început să apară ciudățenii: Liam vorbea cu persoane invizibile, șoptea noaptea umbre pe care doar el le vedea. Într-o zi, Leila a descoperit sub pat un caiet plin cu desene tulburătoare: păduri întunecate, figuri fără chip și un cuvânt în centrul paginii: „Supraveghetorul”. Când i l-a arătat mamei lor, Sarah, aceasta s-a înfuriat:
—Încetează să-l sperii pe fratele tău! E doar imaginația lui.

Dar Leila știa că ceva sinistru îl bântuia pe Liam.

Casa a început să se schimbe: lumini care pâlpâiau, curenți reci în plină vară, șoapte ieșind din conducte. Într-o noapte, Leila s-a trezit și l-a găsit pe Liam lângă pat, cu privirea pierdută, murmurând:
—Ea aproape că a ajuns aici.

Disperată, a încercat să-l protejeze, dar cu cât se apropia de el, cu atât simțea mai puternic acea prezență invizibilă. Într-o după-amiază, Liam a dispărut și s-a întors cu picioarele acoperite de noroi și un zâmbet ciudat.
—Supraveghetorul mi-a arătat locul —a spus el cu o voce enigmatică.

Cercetând, Leila a descoperit un articol vechi: cu ani în urmă, un copil pe nume Caleb dispăruse în cartier. Ultimele lui cuvinte fuseseră: „Vine după mine.”

Cu două zile înainte de înmormântare, Liam a murit în timpul unor convulsii. Medicii au vorbit despre un atac epileptic rar, dar Leila știa că Supraveghetorul l-a revendicat. A doua zi, ea a fost găsită moartă în patul său. Două decese în 24 de ore. Satul a vorbit despre coincidență, dar zvonurile despre o blestem se răspândiseră rapid.

În timpul înmormântării, când sicriele stăteau unul lângă altul, un zgomot din cel al lui Liam a provocat haos. Emma a strigat că l-a văzut mișcându-se. Preotul a încercat să liniștească mulțimea spunând că e aer prins, dar în adâncul sufletului tuturor se simțea că groaza abia începe.

În acea noapte, familia s-a întors devastată. În camera gemenilor, ușa s-a deschis singură, luminile pâlpâiau, iar pe oglindă apăru scris cu abur: „Ea e următoarea.”

Sarah, amintindu-și de cazul lui Caleb, a căutat-o pe bunica ei, Eleanor Whitmore, de nouăzeci de ani. Bătrâna i-a dezvăluit adevărul:
—Supraveghetorul se hrănește cu frica și legătura dintre gemeni. Revine întotdeauna la treizeci de ani.

Teroarea a crescut. Într-o noapte, Emma a strigat că „Ila era sub patul ei.” Mike, tatăl, a încercat să fugă, dar în timp ce pregătea mașina, ceva l-a lovit brutal în cap. Și atunci l-au văzut: o figură înaltă, fără chip, cu ochi roșii care străluceau în întuneric. Poliția nu a găsit nimic, deși un ofițer a recunoscut desenele din caiet: verișorul lui dispăruse cu ani în urmă în pădure. În aceeași noapte, în jurnalul lui Liam apăru o singură frază: „Miezul nopții. Ușa. Adu-o.”

Sarah a mers în pădure la miezul nopții. Emma a urmat-o. Sub un arc de copaci răsuciți, Supraveghetorul s-a materializat.
—Acum mă vrea pe mine, pentru că Ila s-a opus —a șoptit Emma.

Sarah a încercat să o protejeze, dar creatura a zâmbit și întunericul le-a cuprins. La răsărit, Emma dispăruse. Urmând o hartă pe care fetița o desenase, au găsit o poiană. Acolo erau Liam, cu ochii negri, și Ila, radiind o lumină blândă.

—Trebuie să alegi —a spus Ila—. Unul rămâne, altul pleacă.

Emma a apărut palidă, dar vie.
—Ila m-a ajutat —a șoptit ea.

Sarah a plâns îmbrățișând-o, în timp ce Ila înainta cu seninătate.
—Nu mai mi-e frică, mamă. Știu ce trebuie să fac.

Liam i-a luat mâna.
—Dacă plecăm împreună, totul se va termina.

Amândoi s-au aruncat în întuneric. O lumină caldă a explodat, Supraveghetorul a țipat, iar pădurea a rămas în liniște.

Când Sarah și Mike au ieșit, cerul era senin. Pământul unde fusese ușa se închisese, iar din acel loc au răsărit două flori: una albă și una albastră. În acea noapte, Emma a desenat-o pe Ila și pe Liam într-un câmp luminos, zâmbind.
—Acum sunt bine —a șoptit ea.

Săptămâni mai târziu, casa respira pace. În grădină au plantat un copac ca simbol al speranței. Uneori, Emma privea pe fereastră și murmura:
—Mulțumesc, Ila. Mulțumesc, Liam.

Sarah zâmbea, știind că există legături pe care nici moartea nu le poate rupe. Și în adâncul pădurii încă răsunau râsete îndepărtate… dovada că iubirea nu moare niciodată și că unele sfârșituri sunt, de fapt, noi începuturi.