Într-o așezare de la nord, la marginea pădurilor sălbatice din Karelia, trăia un pădurar bătrân. Își împărțea casa cu fiica sa, cu soțul ei și cu micul lor fiu — un băiețel tăcut, cu ochii deschiși la culoare, pentru care bunicul ar fi făcut orice.

Într-o zi de vară, pădurarul porni în desișul pădurii după afine — voia să-și bucure nepotul cu fructe proaspete. Cunoștea aceste locuri ca pe propriile cinci degete, așa că se aventură adânc, acolo unde afinele erau mai mari, iar aerul mai dens.

Cochetând cu coșul pe care-l pusese lângă el, aduna fructele cu răbdare și pasiune. Se pierduse în treabă atât de mult, încât nu observă că ajunsese la marginea unei gropi adânci. Și brusc, liniștea fu spartă de un mârâit amenințător.

În fața lui stătea un urs. Impunător, atent, cu botul fumegând, se apropia ca și cum ar fi decis să pedepsească vizitatorul nepoftit.

Dar pădurarul nu se pierduse cu firea — nu umbla niciodată prin pădure fără pușcă. Ridică țeava și trase. Ecoul răsuna printre copaci, iar ursul sări într-o parte… dar nu plecă.

Atunci pădurarul înțelese — nu el era motivul. La câțiva pași, pe pământ, zăcea un pui de urs. Mic, scâncind de durere, cu laba prinsă într-o capcană. Mama sa stătea alături, neștiind cum să-l ajute.

Omul se apropie încet. Scoase din traistă un cuțit de buzunar, desfăcu cu grijă capcana și eliberă puiul. Ursulețul alergă către mamă, iar pădurarul, fără să aștepte să își revină de spaimă, se grăbi să plece.

Mergea repede, simțind crengile trosnind în urma lui. Părea că cineva îl urmărește. Abia când ieși la marginea pădurii se opri să se uite înapoi — și o zări. Ursul stătea printre copaci și îl privea. Mult timp. Nu cu furie, nu amenințător. Privirea ei purta ceva uman — parcă recunoștință. Dar atunci pădurarul nu înțelese. Crezu că pur și simplu evadase miraculos dintr-un atac.

Trecu un an.

Seara, bătrânul stătea la fereastră, așteptând-o pe fiica sa și pe ginere — plecaseră în oraș pentru un pătuț. Familia aștepta o nouă venire pe lume, iar pădurarul nu-și lua ochii de la drum. Dar soarele cobora spre apus, iar ei întârzie.

Dintr-odată, un vecin intră în casă — palid, gâfâind.
— Groază! — strigă el. — Prin sat umblă un urs! Cu botul însângerat! Trage ceva în dinți!

Pădurarul apucă haina și ieși afară. Oamenii se adunară, strigând și trăgând în aer. Ursul, fără să se îndepărteze prea mult, stătea la marginea pădurii. Văzând bătrânul, aplecă capul, se apropie și puse pe pământ ceva înfășurat în pânză roșie. Apoi, ca și cum se liniștise, se retrase.

Pădurarul îngheță. O recunoscu. Era ea. Aceeași ursoaică.

Făcu un pas înainte. Pe iarbă, înfășurat în rochia fiicei, zăcea un prunc. Viu. Nepotul său.

Inima bătrânului tresări. Înțelese: ursul voia să-l conducă după ea. Și merse. Ursul păși încet, mereu aruncând priviri înapoi, până îl conduse la un pod vechi, părăsit, putrezit. Sub pod — prăpastie, pietre, și doi oameni.

Ginerele era mort. Fiica abia respira.

Cu ajutorul vecinilor, ea fu scoasă. Medicii mai târziu spuneau — un miracol că a supraviețuit. Când femeia își reveni, povesti că îl convinguse pe soț să treacă pe jos prin locurile familiare. Scândurile podului nu au rezistat, și s-au prăbușit. De frică, începuseră durerile nașterii. Își amintea doar cum ursul se apropie — și apoi căderea.

Atunci bătrânul înțelese totul. Ursoaica își întorsese datoria. Salvase nepotul — la fel cum odinioară el salvase puiul ei. Își aminti privirea din pădure. Nu furie — recunoștință. Și acum reușea să o recunoască.