În acea zi, secția de obstetrică era un haos. Turele se contopeau într-o permanență fără sfârșit, iar medicii abia reușeau să respire. Doctorul Artiom Lavrov, un obstetrician experimentat, tocmai ieșise după o operație dificilă, când prin interfon se auzi:

— Sala șase, naștere de urgență. Starea instabilă.

El trecu obosit o mână peste față, își puse halatul nou și se grăbi spre blocul de nașteri. Un apel obișnuit, astfel de cazuri erau zeci. Dar odată ce intră — lumea parcă se opri.

Pe pat, palidă și în lacrimi, era ea.

Marina. Aceea care timp de șapte ani fusese parte din viața lui, cea cu care visa la un viitor împreună — și cea care, odată, dispăruse pur și simplu, lăsând doar un scurt mesaj: „Așa va fi mai bine”.

Acum zăcea înaintea lui, strângând cu disperare cearșaful, încercând să respire între contracții.

— Tu?.. — șopti ea, ridicându-și cu greu privirea. — Artiom?..

El îngheță. Buzele îi albiseră, dar vocea rămase calmă:

— Sunt medicul tău. Totul va fi bine.

Încercarea destinului
Nașterea era dificilă. Tensiunea creștea și scădea, parametrii copilului se prăbușeau. Artiom dădea comenzi scurte, sigure, dar inima îi bătea de parcă ar fi vrut să iasă din piept.

Fiecare mișcare a ei, fiecare țipăt — răsuna în sufletul lui. Lupta pentru viața mamei și a copilului nu îi lăsa timp să se gândească la ceea ce fusese ea pentru el odată.

Minutele se scurgeau ca orele. Și, în sfârșit, aerul fu străpuns de primul țipăt al nou-născutului. Sala respiră ușurată. Artiom luă copilul în brațe, dar dintr-o dată se albise.

Pe umerii minusculi ai bebelușului era un semn de naștere — un mic punct exact ca al lui. În același loc.

Revelația
Se uită la Marina. Vocea îi tremura:

— Este… copilul meu?

Ea închise ochii, lacrimile îi curgeau pe tâmple.

— Nu am vrut să afli așa… — șopti ea. — Mi-a fost frică.

— De ce? — întrebă el aproape în șoaptă.

— De tine. De obsesia ta pentru muncă. Trăiai pentru spital, articole, conferințe. Am crezut că un copil va distruge tot ce ai clădit. Că vei alege medicina, și nu noi.

Artiom se apropiă. Mâinile îi mai tremurau după operație, dar acum doar îi luă palma.

— Nu ai înțeles un lucru, Marina, — spuse el încet. — Toată viața mea este să salvez străini. Dar voi… voi sunteți singurii pe care aș fi vrut să-i salvez pentru mine.

Un nou început
Copilul dormea, cu fața învelită în pătură. În sală domnea liniștea, doar aparatele bătău ușor în ritmul respirației lui. Artiom se uita la micuț, și în piept îi urca un sentiment imposibil de descris în cuvinte.

Frica, durerea, iubirea — toate se contopeau într-unul singur.

În acea noapte, în sala de nașteri nu s-a născut doar o viață nouă. Ci și a doua șansă.

Și, poate pentru prima dată după mulți ani, Artiom înțelese: unele întâlniri nu sunt trimise de destin pentru a răni — ci pentru a-ți aminti că nu e prea târziu să începi totul de la început.