Mary și Thomas își petrecuseră treizeci și trei de ani construindu-și o viață în jurul „celor șapte minuni” — fiicele lor — doar pentru a-și vedea lumea zdruncinată de un diagnostic de cancer incurabil. Când Dr. Patel le-a vestit vestea unei boli maligne agresive, cu o durată estimată de sub un an, casa lor plină de viață, scânteietori și râsete nocturne, s-a transformat într-un loc sumbru de perfuzii și teste de sânge. Thomas mai nutrea un ultim vis sfâșietor: să conducă toate cele șapte fiice la altar. Mary înțelegea că timpul era un dușman pe care nu îl puteau învinge prin mijloace obișnuite și a hotărât să înfrunte boala printr-o strategie secretă: să organizeze, în timpul nunții fiicei lor Emily, un „marș colectiv” de nuntă pentru toate fetele.
Planul a fost pus în aplicare cu precizie militară, implicând toate cele șapte surori și o echipă de colaboratori empatici care înțelegeau gravitatea situației. În timp ce Thomas lupta cu epuizarea provocată de chimioterapie, fiicele lui lucrau în secret: obțineau rochii de mireasă din magazine second-hand și pentru domnișoarele de onoare, pentru ca fiecare să poată participa. Lily se ocupa de modificări, iar Nora împreună cu coordonatoarea nunții se asigurau că logistica bisericii era adaptată puterilor tot mai slăbite ale tatălui. Scopul era ca o singură nuntă să devină o amintire de neuitat pentru un tată care se temea că boala i-ar fura șansa de a-și vedea cele mai tinere fiice — inclusiv pe Sophie, în vârstă de cincisprezece ani — ca mirese.
În ziua nunții lui Emily, Thomas era doar umbra lui însuși și avea nevoie de mâna sprijinitoare a lui Mary pentru a putea sta în picioare. La jumătatea drumului spre altar, muzica s-a schimbat, iar surpriza s-a dezvăluit: Thomas a privit și a văzut celelalte șase fiice aliniate, fiecare îmbrăcată în alb. Biserica a căzut într-o tăcere colectivă, plină de lacrimi, pe măsură ce Thomas, copleșit de „miracolul” din fața sa, a făcut câțiva pași alături de fiecare fată. Pe rând, acestea i-au luat brațul, primind un sărut pe frunte și șoptindu-i iubirea lor, permițându-i astfel să-și împlinească visul de șapte ori într-o singură după-amiază sacră.
Punctul culminant emoțional a fost când Thomas a ajuns la Sophie, cea mai mică, și a ținut-o cu o intensitate disperată, parcă sfidând însăși trecerea timpului. În acea clipă, realitatea clinică a cabinetului Dr. Patel a fost înlocuită de o sărbătoare familială plină de curaj. Chiar și când Thomas și-a recunoscut oboseala profundă la recepție, a declarat momentul „perfect” și a realizat că soția și fiicele îi recâștigaseră controlul asupra ultimelor luni de viață. Nu au creat doar o ședință foto; au ridicat un bastion împotriva întunericului care urma și s-au asigurat că boala nu va fi singurul lucru de care își vor aminti.
În acea seară, când familia s-a adunat pe podeaua sufrageriei în rochiile lor neobișnuite, atmosfera s-a schimbat: de la durerea pierderii iminente, la planificarea prezentului. Thomas i-a cerut lui Mary să promită că fetele nu vor pretinde că totul e în regulă când el nu va mai fi — o cerere de sinceritate care a devenit fundamentul „noilor reguli familiale”. Au început să întocmească o listă de amintiri care încă trebuiau create, hotărâți să spună adevărul și să nu piardă niciun „bună ziua”. Pentru Mary, povara diagnosticului nu dispăruse, dar pentru prima dată simțea un teren stabil sub picioare, ancorat de dragostea celor șapte fiice și a unui soț care, în cele din urmă, le condusese pe toate acasă.