Cea mai mare parte a vieții sale, Jimmy privise paltonul de lână antracit, uzat și împătat al mamei sale, ca pe o sursă de rușine adâncă. Pentru un băiat de paisprezece ani care încerca să se integreze, coatele subțiri și nasturii nepotriviți erau simboluri ale unei sărăcii de care încerca cu disperare să scape. Chiar și ca arhitect de succes, Jimmy nu putea înțelege de ce mama sa refuza cu încăpățânare să înlocuiască „săracul” palton cu trenchul de cașmir scump pe care i-l cumpărase.
Abia după moartea ei neașteptată, la vârsta de șaizeci de ani, adevăratul sens al hainei a ieșit la iveală. Când s-a pregătit să arunce paltonul, Jimmy a observat că era neobișnuit de greu. Aceasta l-a condus la descoperirea a treizeci de scrisori numerotate cu grijă, ascunse în buzunare secrete ale căptușelii.
Scrisorile povesteau despre tatăl lui Jimmy, Robin, iubirea vieții mamei sale, dispărut cu patruzeci și patru de ani în urmă. Jimmy a aflat că Robin, în ziua în care pleca în străinătate pentru un job, îi dăduse mamei sale paltonul direct de pe umerii săi, ca să o țină caldă, promițând că se va întoarce. La scurt timp după plecare, ea descoperise că era însărcinată cu Jimmy. Ani la rând trăise cu durerea credinței că Robin o părăsise, și totuși purtase paltonul în fiecare iarnă ca pe un legământ tangibil cu bărbatul pe care încă îl iubea. Începuse ritualul de a-i scrie anual câte o scrisoare – povestind despre primele lui pași, despre absolvire – și le ascundea în palton, ca și cum acesta ar fi fost o cutie poștală către lumea de dincolo.
Povestea lua o întorsătură tragică în a zecea scrisoare, când mama lui dezvăluia că descoperise un vechi anunț de deces: Robin nu o părăsise; el murise într-un accident de muncă la șase luni după plecare. Nu inventase niciodată că avea un fiu și nici nu încălcase vreodată promisiunea de a se întoarce. Realizarea că mama sa petrecuse decenii jelind un bărbat care nu o părăsise niciodată de bunăvoie a transformat furia lui Jimmy într-un respect profund. Paltonul nu mai era un simbol al lipsurilor, ci un relicvar al loialității neclintite. Ultima scrisoare conținea dorința mamei sale: să găsească sora supraviețuitoare a lui Robin, Jane, și să-i demonstreze că moștenirea lui Robin trăiește printr-un fiu „care construiește lucruri care durează”.
Jimmy a mers să-și întâlnească mătușa Jane, dar întâlnirea a început rece și plină de scepticism. Deceniile de durere o făcuseră precaută, considerându-l la început un oportunist. Totuși, perseverența lui Jimmy – stând pe veranda ei în ger, învelit în paltonul purtat odinioară de tatăl său – a topit rezistența ei. Punctul de cotitură a venit când Jane a recunoscut o reparație stângace, cusută manual pe guler, pe care Robin o făcuse în vara plecării sale. Această mică imperfecțiune a fost dovada finală a identității, pe care nici o fotografie sau scrisoare nu ar fi putut-o oferi.
Povestea se încheie cu momentul în care Jimmy găsește în sfârșit „căldura” pe care mama sa o căutase timp de treizeci de ani. Agățând paltonul pe cârligul lui Jane, a restituit haina familiei căreia îi aparținea și a găsit pacea cu amintirile pe care le purta. Jimmy a înțeles că mama sa nu purtase paltonul din nevoie, ci pentru că era ultimul lucru care o învăluia cu adevărat în iubirea lui Robin. Lâna împătată și nasturii nepotriviți nu mai erau zdrențe de rușine; erau dovada unei iubiri care a supraviețuit morții – o punte între un tată care nu și-a cunoscut fiul și un fiu care, în cele din urmă, și-a găsit tatăl.