Cu trei luni înainte, viața naratoarei fusese distrusă iremediabil, când părinții ei au murit într-un incendiu de casă, lăsând-o singură tutore a fraților gemeni de șase ani, Caleb și Liam. Deși abia își amintea efectiv salvarea, ea însăși îi scoase pe băieți din flăcări. Mark, logodnicul ei, era stânca ei de sprijin; el îi îmbrățișa pe gemeni – pe care îi numeau afectuos „Mork” – și se angajase imediat să-i adopte. Încercările lor de a construi o nouă familie erau însă constant subminate de mama lui Mark, Joyce. Joyce îi disprețuia pe băieți, considerându-i „povară” și „cazuri de caritate” care l-ar împiedica pe Mark să aibă „copii adevărați”. Ostilitatea ei era necruțătoare și a culminat atunci când, la o petrecere de ziua familiei, le-a refuzat prăjitura, un act de cruzime evident, care a întărit hotărârea Marcii și a naratoarei de a-i proteja.

Conflictul a atins punctul de criză când naratoarea a plecat într-o scurtă călătorie de afaceri. Joyce, văzând o oportunitate, a vizitat casa în timp ce Mark era distras. Le-a înmânat celor doi șase ani tristi valize împachetate viu colorate și le-a spus o minciună perfidă: „Sunt pentru mutarea voastră la noua familie.” Răuvoitor, le-a spus că vor fi trimiși departe pentru că sora lor se simțea vinovată și că Mark „merită propria lui familie adevărată”. Gemeni au rămas inconsolabili, plângând de frică că vor pierde singura stabilitate pe care o mai aveau. Mark era șocat și a sunat imediat mama sa, care, defensivă, a mărturisit că „îi pregătise pentru inevitabil”. Acest act de terorism emoțional a convins cuplul că întreruperea simplă a contactului nu era suficientă; aveau nevoie de o confruntare decisă și publică.

Cuplul a elaborat un plan pentru a-i da lui Mark un ultimatum final la viitoarea sa cină de ziua de naștere, asigurându-se că Joyce va cădea direct în capcană. La masa atent pregătită, Joyce, complet nepregătită, aștepta să audă vestea despre plecarea băieților, ochii ei „strălucind” de anticipație. Naratoarea, cu voce tremurândă, a anunțat că băieții vor fi dați departe, „pentru a li se asigura îngrijire”. Joyce a tresărit de bucurie, șoptind „ÎN SFÂRȘIT” și lăudându-l pe Mark cu superioritate pentru că „a făcut ceea ce trebuie”, fără nicio urmă de tristețe sau ezitare privind soarta gemenilor. Această victorie răutăcioasă i-a întors stomacul naratoarei, confirmând însă necesitatea acțiunii lor.

Mark a dat apoi lovitura finală, zdrobitoare: „Băieții nu pleacă nicăieri.” Le-a explicat mamei sale că totul fusese răstălmăcit pentru a se potrivi „narațiunii ei bolnave” și că știau că bunăstarea băieților îi era indiferentă, singurul ei scop fiind victoria personală. Mark a enunțat apoi consecința finală: „În seara aceasta este ULTIMA cină cu tine.” Pentru a sublinia ruptura, a adus valizele albastre și verzi pe care le oferise băieților, le-a așezat pe masă ca simbol al cruzimii ei și a anunțat că acestea erau deja pregătite pentru persoana care urma să părăsească familia: ea. I-a înmânat o scrisoare prin care era eliminată din toate contactele de urgență și va rămâne așa până când își va cere sincer iertare băieților și va urma terapie.

Uimită, cu lacrimi șiroind și mistuită de furie și auto-compătimire, Joyce a ieșit furioasă, promițând să nu se mai întoarcă vreodată. Mark și-a lăsat imediat deoparte atitudinea severă și a liniștit gemenii, care se ascunseseră în hol, promițându-le că sunt în siguranță și iubiți. Le-a spus ferm: „Bunica Joyce a plecat acum și nu va mai avea niciodată ocazia să vă facă rău, băieților.” Cuplul a solicitat imediat un ordin de restricție și a blocat orice contact. Mark a început să se refere la gemeni exclusiv ca „fiii noștri”. Atenția lor imediată se concentrează pe actele de adopție, marcând începutul formal al unei familii construite pe dragoste și protecție, în care gemenii sunt constant asigurați că vor rămâne „pentru totdeauna și pentru veșnicie”.