La marginea unui sătuc liniștit stăteau oameni — tăcuți, îndurerați, cu privirea stinsă.
Vântul mișca panglicile coroanelor, răscolea frunzele plopilor bătrâni.
Aerul era greu, ca înaintea unei furtuni, plin de miros de pământ ud și lemn înmuiat de ploaie.

Sicriul era deja așezat lângă groapa săpată — simplu, din lemn, lustruit până strălucea.
Cineva murmura o rugăciune, altcineva suspina, iar alții tăceau cu ochii plecați.

Și deodată — un sunet.
Surd, tot mai puternic.
Tropote.

Oamenii încremeniră, întorcându-se speriați.
Din pădure, sfâșiind ceața dimineții, apăru un cal. Cărbuniu, puternic, cu o pată albă pe frunte. Alerga direct spre ei.

— Atenție! — a strigat cineva.
— Luați copiii!

Panica s-a răspândit în mulțime. Femeile au țipat, bărbații au făcut un pas înapoi, pregătiți să-l prindă dacă se năpustește.
Dar calul nu se uita la ei. Ochii lui întunecați și lucioși erau ațintiți într-un singur punct: sicriul.

El alerga spre el ca și cum ar fi știut drumul.
Și chiar în fața sicriului… s-a oprit.

Brusc. Aproape nefiresc.
Sufocat de propria goană, s-a ridicat greu pe picioare, fornăind adânc, cu copita înfiptă în pământ.
A rămas nemișcat.

Nimeni nu îndrăznea să se apropie.
Până și vântul amuțise.

Apoi s-a întâmplat ceva ce a făcut pe toți să simtă fiori pe șira spinării.

Calul și-a plecat încet capul, a atins cu botul capacul sicriului și a scos un sunet — slab, plângător, ca un chemăt.
A nechezat nu tare, nu sălbatic — ci prelung, aproape omenesc.

Apoi și-a ridicat copita… și a lovit ușor în capac.
O dată.
Apoi încă o dată.
Ca și cum ar fi strigat: „Trezește-te.”

Oamenii nu se mișcau.
Cineva a șoptit printre lacrimi:
— E calul lui…

Tăcerea devenise apăsătoare.
Acum totul avea sens.

Era calul răposatului.
El îl crescuse de mânz, îl îngrijise, îl hrănise din palmă. Nu se despărțeau nici la arșiță, nici la ger. Se spunea că vorbea cu el ca cu un om.

Când a murit, nimeni nu s-a gândit la cal. L-au lăsat la fermă, la marginea satului.
Dar el a venit.
Singur.

A simțit.
Și a venit să-și ia rămas-bun.

Când ceremonia s-a încheiat, oamenii au plecat încet, încă privindu-se între ei, incapabili să găsească cuvinte.
Dar calul a rămas.

Stătea lângă mormânt, cu capul plecat, nemișcat, ca un străjer.
A stat acolo până seara, până când cerul s-a întunecat, iar aerul a devenit rece și limpede.

Atunci o femeie a șoptit:
— Loialitatea nu e doar omenească. Uneori sufletul simte pierderea înaintea noastră.