Operatorul serviciului 911 prelua apeluri de 12 ani — incendii, accidente, bătăi… Dar acest glas avea să-i rămână întipărit în minte pentru totdeauna.

— Alo… vă rog, veniți — șoptea fetița.
— Cineva șoptește sub patul meu.
— Cum te numești?
— Mia. Am cinci ani. Mama spune că îmi imaginez totul… dar eu îi aud. Acum… iar îi aud…

La celălalt capăt al firului, bărbatul simți cum-i trec fiori pe șira spinării.
Își dădea seama: copilul nu se joacă. Este frică. Frică adevărată.

La zece minute, o mașină de patrulă opri în fața casei de la marginea orașului.
Ușa se deschise și părinții apăru — somnoroși, iritați.

— Din nou aceste povești? — oftă mama.
— Doar vom verifica — răspunse sergentul calm.

Mia stătea în colțul camerei, strângându-și ursulețul de pluș la piept.
— Sunt sub pat — șopti ea.

Polițistul se așeză în genunchi și aruncă o privire — nimic.
Praf, jucării… nimic ciudat.

— Nu e nimeni aici — spuse el. — Alarmă falsă.

În acel moment, un alt ofițer ridică mâna:
— Șșș… auziți?

Toți tăcură.
Și atunci — un zgomot metalic fin, estompat, parcă venind din pământ.
Ca și cum cineva… săpa.

Polițiștii se priviră unii pe alții.
Unul se aplecă, lovind podeaua cu mâna. Într-un colț, sunetul era surd.
Îndepărtară parchetul — dedesubt era pământ.

Când începu să sape, lopata lovi metalul.
Un capac subțire. Sub el — un tunel îngust.

Fură chemată întărire.
După câteva ore, totul deveni clar: sub casă se întindea o întreagă rețea de tuneluri, sub întregul cartier.

În ele se ascundeau trei fugari evadați din închisoare.
Săpau noaptea, încercând să fie silențioși…
Dar urechea unui copil era mai atentă decât orice senzor.

Mia nu și-a salvat doar viața, ci și pe zeci de vecini.
După capturarea fugariilor, poliția o numi „cel mai curajos copil al orașului”.

De atunci, Mia adoarme liniștită în patul ei.
Uneori încă ascultă tăcerea —
dar acum știe: dacă va auzi ceva ciudat… nu va rămâne tăcută.