Era o zi de iarnă pătrunzătoare, iar suprafața lacului de munte era acoperită de un strat subțire de gheață. O bătrână, adunând lemne, zări un lup uriaș care se zbătea neputincios într-un punct unde gheața se crăpase. Ghearele lui alunecau, iar cu fiecare mișcare se scufunda tot mai mult în apa înghețată. Femeia, nepăsătoare la faptul că avea de-a face cu o fiară sălbatică, se întinse pe zăpadă și, cu un băț lung în mână, îl întinse spre lup. În ciuda trosnetului amenințător al gheții, nu renunță și, cu toată puterea, reuși să scoată animalul epuizat din apă.
Lupul, ud și tremurând, zăcea pe gheață, aproape fără suflare; unul dintre picioarele din spate părea fracturat. Bătrâna, pregătindu-se să se retragă de teamă, simți mișcare în adâncul pădurii. Dintr-o dată, printre copaci, se zăriră zece perechi de ochi strălucind. Era haita lupului. Aceștia simțiseră prezența unui străin și se apropiau rapid. Femeia, realizând că nu are unde să fugă, rămase paralizată de spaimă.
Dar haita nu atacă. Lupul rănit, abia ridicându-se în picioare, se plasa în fața bătrânei, hârjâind cu o tărie neașteptată. Chiar dacă tremura și abia putea să stea pe picioare, hârâitul său transmitea un mesaj clar haitei: această femeie nu trebuia atinsă. În acel moment, legile crude ale naturii cedară în fața unui gest vechi de recunoștință.
Liderul haitei ezită pentru o clipă, apoi plecă ușor capul, iar ceilalți îl urmăriră, dispărând în întunericul pădurii. Lupul rănit aruncă o privire finală către femeie; în ochii lui nu mai era sălbăticie, ci o liniște profundă și mulțumire. Șchiopătând, se îndreptă spre camarazii săi și în curând dispăru din vedere.
Bătrâna rămase singură pe gheață, dar nu mai simțea frică. Vântul purta fulgii de zăpadă, iar inima ei se încălzea de miracolul trăit. Înțelese că și în cele mai aspre fațete ale naturii, bunătatea își găsește răsplata. Se ridică încet și, lăsând în urmă urmele ghearelor lupului alături de propriile ei pași, se întoarse spre casă.