Prin coridoarele conacului Lancaster răsuna un ecou uimit. Milionarul Richard Lancaster, un om al cărui nume răsuna pe paginile revistelor economice, rămase nemișcat, necrezându-și urechilor. Era obișnuit să conducă corporații, să prezică fluctuațiile pieței și să ia decizii de care depindeau soarta unor întregi companii. Dar acum se afla în fața unei provocări pentru care niciun plan de afaceri nu-l pregătise.

Fiica sa de șase ani, Amelia, stătea în centrul sălii — micuță, într-o rochiță albastră, ținând în mâini o iepuraș de pluș. Privirea ei serioasă și mâna întinsă spulberau seara atent planificată.

— O aleg pe ea, — spuse fetița, arătând către Clara — menajera în rochie neagră și șorț alb.

O tăcere asurzitoare pluti în aer.

În jur stăteau zeci de modele impecabile — înalte, sclipitoare, fermecătoare. Fuseseră chemate pentru ca Amelia să-l ajute pe tată să aleagă noua parteneră de viață. După moartea soției, cu trei ani în urmă, Richard hotărâse că fiicei sale îi trebuie o mamă, iar lui — o femeie pe măsura statutului său.

Se aștepta ca fiica lui să fie impresionată de frumusețea și grația invitatelor. Dar Amelia nu se uita la rochii sau diamante. Alegerea ei căzu asupra femeii care îi povestea basme înainte de culcare.

Clara se albise la față.
— Eu?.. Doamna Amelia, sigur v-ați înșelat…

Dar fetița dădu din cap.
— Nu. Ești bună. Mă iubești. Vreau să fii mama mea.

În sală se auziră chicoteli discrete, privirile alunecau de la Clara la milionar. Dar Richard nu râse. Stătea nemișcat, încercând să înțeleagă cele auzite.

În acea seară, casa vibra de bârfe. Bucătăria șoptea, șoferii discutau întâmplarea. Invitatele părăsiră repede conacul — tocurile lor răsunând pe marmură, ca un ultim acord al unei seri ratate.

Richard petrecu noaptea în biroul său, rotind meditativ un pahar de brandy. „O aleg pe ea.” Aceste cuvinte îi răsunau în minte ca un ecou.

Nu putea înțelege: de ce copilul crescut în lux era atras de o femeie fără strălucire, fără ambiții, fără titlu?

A doua zi, Amelia se așeză la micul dejun cu o hotărâre neașteptată pentru vârsta ei.
— Dacă Clara pleacă, nu mai vorbesc cu tine, — spuse ea.

Richard rămase blocat.
— Draga mea, nu înțelegi, — încercă el să protesteze. — Lumea asta nu e atât de simplă.

— Atunci nu vreau lumea ta, — răspunse ea încăpățânată.

Clara stătea în părți, jucându-se stângaci cu tivul rochiei.
— Domnule Lancaster, vă rog, nu vă supărați. Fetița doar îi simte lipsa mamei…

— Nu știi nimic despre lumea mea, — tăie el brusc.

Dar din acea zi, Richard începu să observe.

Îl uimea cum Clara îi împletea părul Ameliei, asculta răbdătoare toate poveștile ei, ștergea lacrimile și reușea să o facă să râdă atunci când nimeni altcineva nu putea. Casa, unde domnea un lux rece, prindea viață. Râsul Ameliei devenea mai cristalin, iar ochii mai luminoși.

Clara nu purta parfumuri scumpe, dar răspândea un miros de liniște și confort. Nu strălucea la baluri, dar făcea ceea ce niciuna dintre modelele invitate nu putea — oferea căldură.

Și pentru prima dată, Richard se întrebă: caut eu o soție pentru mine sau o mamă pentru fiica mea?

Momentul de cotitură veni la un eveniment caritabil. Îl luă pe Amelia cu el, sperând să-i arate societatea mondană. Dar în timp ce el discuta cu partenerii, fetița dispăru.

Richard o găsi lângă masa cu deserturi — plângând, singură.

— Mi-au spus că nu am mamă, — suspina ea.

Înainte ca el să poată răspunde, Clara apăru lângă ea. O îmbrățișă ușor, șoptindu-i:
— Ai mamă. Ea veghează din ceruri. Până atunci, eu sunt aici, lângă tine.

Richard stătea, ascultând, și ceva din el se frânse.

După acea seară, nu mai discuta. Începuse să observe nu șorțul, ci femeia. Nu servitoarea, ci inima.

Casa deveni diferită — mai caldă, mai omenească. Richard surprindea momentele când aștepta cu nerăbdare seara pentru a auzi râsul Clarei împreună cu Ameliei.

Într-o zi, Amelia spuse:
— Tată, știi că Clara e cea potrivită, nu?

El zâmbi.
— Ești sigură?

— Mama din ceruri știe și ea, — răspunse simplu fetița.

Luni trecură. Richard înțelese că demult luase deja decizia.

Îi chemă pe Clara în grădină, unde frunzele foșneau sub picioare.
— Trebuie să-mi cer scuze, — începu el. — Te-am judecat nedrept.

— Nu e nevoie, domnule, — dădu ea din cap. — Locul meu e aici, să ajut.

— Da, — spuse el. — Dar se pare că locul tău este lângă noi.

Clara ridică privirea. Ochii îi erau plini de lacrimi.
— Ch… chiar vreți asta?

Richard încuviință.
— Amelia a ales corect. Nu vei refuza să faci parte din familia noastră?

De pe balcon se auzi un țipăt de bucurie:
— Ți-am spus eu, tată!

Nunta fu simplă, fără fast. Doar trei — el, ea și fiica lor, strălucind de fericire.

Când Richard îi prinse mâna Clarei, realiză că în toți anii bogăției sale, abia acum se simțea cu adevărat bogat.

— Vezi, mami, — șopti Amelia, lipindu-se de amândouă. — Știam că ea e cea potrivită.

Clara zâmbi printre lacrimi.
— Da, dragă. Ai știut întotdeauna.

Și în acel moment, chiar și pereții conacului parcă suspinară — casa devenise din nou un cămin.