În întunericul dens și plin de fum al unui subsol din Boston, Kirstie Alley a făcut odată ceva care rezuma perfect atitudinea ei de „fată alfa”: și-a deschis gura pentru a arăta o țigară aprinsă odihnindu-se pe limbă, apoi, cu un gest agil, de tip felin, a întors-o și a prins-o între dinți pentru o inhalare satisfăcătoare. A fost un moment de rebeliune pură, cinetică.
Totuși, dacă o urmăreai în rolul lui Sally Goodson din David’s Mother, vedeai exact opusul—a unei vulnerabilități tăcute, necosmetizate, chipul unei mame care și-a abandonat mândria pentru a-și proteja fiul pe care lumea nu-l înțelegea.
Cariera lui Kirstie a fost o adevărată lecție despre aceste contradicții vizcerale. Am întâlnit-o prima dată ca stoica, semi-Vulcan Lieutenant Saavik în Star Trek II: The Wrath of Khan, un rol definit de o lipsă aproape chirurgicală de emoție. Dar apoi a venit pivotul care a schimbat televiziunea: și-a lăsat urechile vulcane și a devenit Rebecca Howe în Cheers.
Să fim sinceri, cu toții ne-am dorit să fim în acel bar din Boston alături de ea, să o vedem navigând prin viață ca o femeie frumos neurotică, cu rimelul întins pe față. Ea a făcut să fie „în regulă” pentru femeile de la televizor să fie ezitante, disperate și imperfect umane.
A fost mercurială și fără scuze îndrăzneață, o personalitate „spune ce gândești” într-un oraș al zâmbetelor repetiționate. O sărbătoream nu pentru că era fără cusur, ci pentru că defectele ei—luptele publice cu greutatea, opiniile nefiltrate—erau atât de vizibile. Era „cea mai mare și mai tristă pierzătoare” din bar, și o iubeam pentru asta pentru că ne vedeam pe noi înșine în momentele ei ezitante.
În 2026, pe măsură ce derulăm printr-o lume hiper-filtrată de perfecțiune curatorială, moștenirea lui Kirstie se simte ca un șoc necesar pentru sistem. Ea a fost o amintire că magnetismul adevărat vine din „tenacitatea” de sub luciu. Nu a interpretat doar un rol; a trăit cu voce tare, invitându-ne să râdem de absurditatea tuturor lucrurilor. Viața ei sugerează că cel mai autentic lucru pe care îl putem fi este propriul nostru sine nefiltrat—indiferent de câte clanțe nu știm exact cum să întoarcem.