Rosa Ramírez se agăța strâns de valiza ei roșie în timp ce casa în care și-a petrecut patruzeci și trei de ani primea sigiliul bancar. Banca preluase proprietatea, dar adevărata durere venea din trădarea copiilor săi. Fiul ei, Fernando, primar al orașului, îi întorsese spatele spunând „descurcați-vă singuri”; fiica ei, Beatriz, refuzase să o ajute, iar Javier se cufundase în tăcere. Rosa și soțul ei de șaptezeci și unu de ani, Armando, după ani întregi de sacrificii pentru copii, se treziseră pe stradă, singuri.
În căutarea unui loc unde să petreacă noaptea, urcară dealurile din afara orașului. Armando observă un arc de piatră ascuns între stânci și o veche ușă de lemn săpată în panta muntelui. Când găsiră cheia ruginită ascunsă sub o piatră și deschiseră ușa, rămăseseră fără cuvinte: înăuntru nu îi aștepta o peșteră părăsită, ci un cămin cald și primitor, cu o masă pregătită pentru doi și conserve pe rafturi, ca și cum cineva i-ar fi așteptat.
A doua zi, cercetând casa, descoperiră o ladă veche care avea să-i zdruncine întreaga viață a Rosei. Între documentele prăfuite se aflau certificatul ei de naștere și scrisori îngălbenite cu titlul „Pentru copiii mei dragi”. Se pare că locuința fusese construită de mama biologică a Rosei, Soledad Vargas, pe care Rosa niciodată nu o cunoscuse. Soledad, despărțită de copiii săi cu mulți ani în urmă, își petrecuse viața pregătind acest adăpost și urmărindu-și fiica de la distanță, în secret.
Această casă de munte era dovada vie a regretului unei mame și a iubirii care nu se sfârșește niciodată. Rosa găsise acolo loialitatea pe care copiii ei nu i-o arătaseră, în moștenirea mamei pe care nu o cunoscuse niciodată. Curând, datorită scrisorilor, ajunse și la frații ei despre care nu știa, care împărtășeau aceeași soartă. Bătrânii dați afară de propriii copii descoperiseră astfel un nou cămin și liniște, mulțumită refugiului pregătit de mama lor cu zeci de ani în urmă.
Rosa, stând la ușa acestei case miraculoase pe panta muntelui și privind valea, nu mai era tristă. Nedreptatea copiilor îi oferise o lecție dureroasă, dar moștenirea mamei îi învățase adevărul: adevărata casă nu stă în patru pereți, ci într-o iubire care transcende timpul și despărțirea. Rosa își făcu primul pas în noua viață spunând: „Iubirea adevărată nu se agață de cei pierduți; se concentrează pe ceea ce încă poate fi găsit.”