Ea a intrat în magazin sprijinindu-se de un baston vechi.
Fiecare pas îi provoca durere în spate, dar nu era genul care să se dea înapoi — chiar dacă avea nouăzeci de ani, viața independentă era pentru ea o chestiune de onoare.

Tălpile îi scârțâiau pe gresia rece, iar ea se mișca încet printre rafturi. Pe cap purta un batic decolorat, în mână un bilețel de cumpărături scris cu un scris tremurat.
Pâine, puțin unt, lapte. Totul simplu, totul calculat pentru ultima pensie.

Ea lua produsele, se uita îndelung la prețuri și apoi ofteza încet, punându-le înapoi.
Pe față avea oboseală, în ochi — resemnare.
Se obișnuise cu singurătatea, cu faptul că bătrânii trec neobservați.

Mulțimea se agita în jur — cineva scutura coșul, altcineva se certa la vitrină, iar unii vorbeau tare la telefon.
Nimeni nu a observat când s-a împiedicat.

Bastonul i-a scăpat din mână.
Trupul fragil s-a clătinat și a căzut.

— Ah… Doamne… — a șoptit ea încet, în timp ce durerea îi străbătea piciorul.

Pentru o secundă, un cumpărător s-a întors. Apoi — și-a întors privirea.
Cineva a zâmbit ironic. Altcineva a trecut pur și simplu pe lângă ea, ca și cum ar fi făcut parte din podea.

Bunica a încercat să se ridice. S-a sprijinit pe mâini, pe genunchi — și iar a căzut.
Degetele îi tremurau, buzele șopteau ceva fără sunet — fie o rugăciune, fie o implorare.

— Ajutați-mă… — a suspinat abia auzit.

Dar nimeni nu s-a apropiat.
Un tânăr a scos telefonul și a început să filmeze. „Conținut”, a râs el, apăsând butonul de înregistrare.

Bunica s-a târât spre ieșire. Încet, agățându-se de podea. Bastonul bătea lângă ea ca un metronom.
Fiecare mișcare era un efort disperat.
Iar oamenii pur și simplu se dădeau la o parte. Unii își întorceau privirea. Alții se prefăceau că se grăbesc.

Ea se gândea doar la un singur lucru — să ajungă. Cumva. Oricum.

Și dintr-odată, în fața ei au apărut niște adidași roz, mici.
Bunica a ridicat privirea — în fața ei stătea o fetiță de vreo cinci ani, cu un ursuleț de pluș în mână.

Fetița s-a așezat pe vine și a întrebat încet:

— Bunicuță… te doare? De ce plângi?

Bunica nu a răspuns imediat — un nod i s-a blocat în gât.
Doar a dat din cap și a încercat să zâmbească.

— Unde e mama ta, scumpa mea? — a șoptit ea.

— Acolo, — a spus fetița și, fără să stea pe gânduri, i-a prins mâna bunicii. — Nu-ți fie teamă. Te voi ajuta.

Mama fetiței a observat scena și a alergat.
— Mamă, — a spus fetița, — o doare, ajut-o, te rog.

Femeia, surprinsă, s-a așezat lângă ea, a ajutat-o să se ridice și a pus-o pe bancă lângă ieșire.
A chemat administratorul și a sunat la ambulanță.

În timp ce așteptau medicii, fetița nu i-a slăbit mâna bunicii.
— Ești în siguranță, — șoptea ea. — Nimeni nu te va lăsa acum.

Când medicii au sosit și au dus-o pe bunică, în magazin a domnit o tăcere ciudată.
Oamenii care cu un minut înainte întorceau privirea, acum nu mai puteau face contact vizual.

Nimeni nu a spus niciun cuvânt.
Pentru că tuturor le era rușine.

Și doar o fetiță mică a arătat ce înseamnă adevărata umanitate.
Nu a trecut pe lângă.
Doar a văzut și a întins o mână.