— Anton, ai grijă, nu apăsa pe Baikal, — vocea lui Stas răsună mai aspru decât intenționase.

Băiețelul de trei ani nu a reacționat. Se lipise mai tare de uriașul ciobănesc german, ascunzându-și fața în blana deasă. Pantalonașii gri de pijama cu mașinuțe galbene se strânseseră pe genunchi, iar mânuțele mici țineau cu putere gâtul câinelui.

Baikal nu se mișca. Doar vârful cozii lovea ritmic canapeaua — calm, sigur, parcă aici, în îmbrățișarea copilului, era cel mai bine din lume.

— Din nou la fel, — oftă Stas obosit, frecându-și tâmplele.

Din bucătărie apăru Ira. Părul prins într-un coc neglijent, umbre sub ochi de la lipsa somnului.

— Strigătul nu ajută, — spuse ea încet. — Doar îl sperii.

— Ar trebui să doarmă în pat, Ira. Nu lipit de câine, — aruncă Stas iritat.

— Poate patul e gol fără Baikal, — răspunse ea. — Și fără mine la fel.

Stas aruncă un scurtă privire soției, dar nu spuse nimic.

Camera de zi semăna cu un câmp de luptă — jucării sub masă, vase neridicate, facturi și scrisori pe cotiera canapelei. Ira ridică un plic, se încruntă și îl puse la loc.

— Antoș, hai în pătuț, — încercă Stas să spună mai blând.

— Nu, — mormăi băiețelul în blana câinelui. — Eu sunt cu Baikal.

Ira se așeză lângă el, atingând ușor umărul fiului.

— Dragule, tata are dreptate. Baikal să stea lângă tine, dar tu să dormi în pătuț.

— Nu! Mama a zis — cu Baikal și eu! — strigă Anton, încleștându-se mai tare.

Baikal nu se mișcă. Doar închise ochii, parcă fiind de acord.

— L-ai răsfățat prea mult, — spuse Stas aspru. — Trebuie să se obișnuiască cu noi, nu cu câinele.

— Nu îndrăzni să spui asta, — izbucni Ira. — Dacă nu ar fi fost Baikal, nu ar fi dormit deloc! Crezi că nu văd cum se agață de el, ca de ultima legătură cu mama lui?

Aerul se înăbuși. Stas întoarse privirea și șopti:

— Tu nu ești mama, Baikal.

Câinele oftă ușor și îi linge fruntea copilului.

Zilele și nopțile treceau astfel — cu certuri, oboseală și mereu cu „Eu dorm cu Baikal”.

— Cinci minute și la culcare, bine? — încerca Ira obosită să-l convingă.

— Mama a spus — să am grijă de Baikal, — răspunse el.

Cuvintele tăiară ca un cuțit. Ira se înălbise, Stas aplecă capul.

— Fie, — mârâi el, trântind ușa dormitorului.

Mai târziu, în întuneric, șopti aproape:

— El îl alege pe câine, Ira. Nu pe mine.

— Poate pentru că câinele nu țipă la el niciodată, — răspunse ea încet.

Stas nu mai știa ce să spună.

Două săptămâni mai târziu, o ploaie torențială se abătu asupra orașului. Vântul urlă prin țevile casei, ploaia lovea geamurile. Noaptea, Stas se trezi dintr-o liniște ciudată. Nici foșnet, nici respirație, nici zgomot de lăbuțe.

Sări din pat și alergă în sufragerie.

Anton și Baikal erau întinși împreună — ca întotdeauna. Băiețelul îmbrățișa câinele, lipit de gâtul lui. Dar piepturile nu se mișcau.

— Anton?.. — vocea îi tremură.

Tăcere.

— Ira! — strigă el, ecoul răsunând prin casă.

Soția intră în fugă, fața palidă.

— Nu… Doamne, nu!

Stas scutură băiețelul, apoi câinele. Fără rezultat.

— Sunați la ambulanță! — izbucni el. — Nu respiră! Nici câinele!

Sirenele umplură strada. Medicii intrară în casă.

— Copilul e inconștient! Probabil otravă! Câinele… și el a suferit!

Anton se agăța spasmodic de Baikal, chiar inconștient nu îl lăsa. Trebuie desfăcute mâinile cu forța.

— Mască! Mai repede! — strigă medicii.

— Puls! E slab, dar există! Plecăm!

— Dar câinele?! — strigă Stas.

Paramedicul doar scutură din cap.

La spital, totul deveni clar.

— Băiatul are o intoxicare severă cu monoxid de carbon, — explică doctorul. — Aveți un încălzitor cu gaz lângă canapea?

Stas încuviință, palid.

— A fost o scurgere. Au inhalat gazul. Se pare că câinele s-a culcat mai aproape de sursă și a luat lovitura pentru el. Practic, a protejat copilul.

Cuvintele loviră ca un ciocan.

Baikal murise salvându-și fiul.

Mai târziu, doctorul ieși și spuse încet:

— Am făcut tot ce am putut.

Ira își ascunse fața în mâini. Stas se apropie de trupul lui Baikal, îi acoperi ochii și șopti:

— Te-a iubit mai mult decât am putut eu. Și acum fiul meu trăiește datorită lui.

La răsărit, Anton își deschise ochii.

— Unde e Baikal? — abia șopti.

Ira se așeză lângă el.

— Te-a salvat, dragul meu. A fost cel mai curajos.

— Adu-l… te rog.

Stas își strânse fiul în brațe, abia stăpânindu-și lacrimile.

— Acum e în cer, Anton. Dar va fi mereu aproape.

Plânseră împreună — pentru cel care își dădu viața fără ezitare.

Anii trecură. Anton creștea, dar în fiecare desen al lui apărea câinele.

Uneori, în furtună, privea tot așa în colțul unde odinioară fusese canapeaua și șoptea:

— Baikal nu s-ar fi speriat.

Stas păstra vechiul zgard în garaj. Uneori îl scotea noaptea și șoptea:

— Mulțumesc, prietene.

Un alt câine nu a mai venit în casă. Nu pentru că nu ar fi vrut — ci pentru că știau că Baikal nu poate fi înlocuit.

El nu fusese doar un animal. Fusese iubire, loialitate și dovada că inima unui câine e uneori mai pură decât a omului.

Și când cineva îl întreba pe Anton de ce nu avea un animal de companie, băiatul răspundea invariabil: „Am avut cel mai bun. Mi-a dat viața. Nu am nevoie de altul.”