Katerina Melnikova lucra ca asistenta medicală școlară de nouă ani. Avea 41 de ani, voce blândă, ochi atenți — știa să observe ceea ce ceilalți treceau fără să vadă. În cabinetul ei mereu mirosea a antiseptic și ceai de mere. Pe pereți erau afișe colorate, pe raft — jucării de pluș pentru copiii speriați. Aici veneau nu doar cei cu zgârieturi, ci și cei care voiau să stea lângă cineva care știa să asculte.

În prima zi a lunii mai, căldura a lovit neașteptat. După o primăvară lungă, orașul se încălzise sub soare, iar copiii au venit la școală în tricouri, pantaloni scurți, cu părul ciufulit. Toți — cu excepția unuia.

Timur Gracev. Șapte ani. Ochii lui păreau scoși dintr-o fotografie veche, serioși, întunecați.
Purta pantaloni groși, hanorac cu mâneci lungi… și o căciulă albastră tricotată. Aceea pe care o purtase toată iarna.

Katerina zâmbi când el intră în cabinet.
— Timur, nu ți-e cald cu căciula asta?
Băiatul își strânse buzele și scutură capul.
— Trebuie să o port.
— De ce?
— Pur și simplu trebuie.

Apucă marginea căciulii cu ambele mâini, ca și cum ar apăra ceva prețios. Katerina nu spuse nimic. Observă doar privirea precaută, ușoara tremurare a degetelor, urma fricii pe care copiii nu știu să o ascundă.

Mai târziu, la o ceașcă de cafea, vorbi cu învățătoarea lui, Svetlana Alexeevna.
— Nu o dă jos nici la orele de sport, — oftează aceasta. — În aprilie a făcut isterie când antrenorul i-a cerut.
— Ce știi despre familie?
— Mama a murit. Au rămas tatăl și fratele mai mare. Tatăl e sever, retras. Fratele îl controlează. Timur e tăcut, nu deranjează pe nimeni.

Katerina încuviință, dar neliniștea nu o părăsea.
A început să-l observe.
Săptămână după săptămână — același lucru. Căciula. Mâneci lungi. Privire plecată.
Și într-o zi, pe coridor, observă pe căciulă o pată întunecată. Mică, maro. Sânge.

În seara aceea, adună curaj și sună la tatăl lui.
— Bună ziua, sunt asistenta școlară, voiam să întreb despre Timur…
Vocea de la celălalt capăt era aspră, uscată:
— Nicio problemă. Știe cum să se comporte.
— Nu o dă jos nici în căldură. M-am gândit că poate are scalpul sensibil?
— Căciula este o decizie de familie, — tăie bărbatul. — Nu vă privește pe dvs.

Katerina lăsă încet receptorul. Ceva în ea se răcise.

Luni dimineață, învățătoarea intră în fugă în cabinet.
— Timur plânge, spune că îl doare capul. Dar căciula nu o dă jos.

Când Katerina intră în clasă, băiatul stătea într-un colț, cu palmele strânse la cap. Fața palidă, buzele tremurânde.
— Timur, pot doar să ating fruntea? Căciula nu o voi atinge, promit.

El încuviință. Fruntea ardea.
Și mirosul… dens, metalic, dureros de familiar. Puroi.

Katerina se așeză în genunchi.
— Timur, trebuie să dau jos căciula. Altfel va fi mai rău.
— Tata a spus că nu am voie, — șopti el. — Dacă află, mă vor lua.

— Nu e vina ta, — spuse ea încet. — Niciodată.

Au mers în cabinet.
Au închis ușa.
Katerina scoase mănuși, bandaje, soluție. Băiatul tremura.

— Tata a spus că merit, — șopti el. — Pentru că m-am purtat rău. Iar fratele mi-a cumpărat căciula ca nimeni să nu vadă.

Katerina trase de material — nu ceda. Era lipită.
Îmbibă marginile, răbdătoare, aproape delicat.
Când în cele din urmă căciula fu dată jos, amândouă femeile — Katerina și învățătoarea — rămase fără cuvinte.

Pielea de sub ea era tăiată, acoperită de zeci de arsuri circulare. Proaspete și vechi, alături.
Urme de țigară.

Katerina strânse din dinți.
— Ești foarte curajos, — spuse ea. — Totul va fi bine.

Trata rănile. Svetlana îl ținea de mână.
Nu plângea. Doar șoptea încet:
— Face asta când bea. Ca să țin minte.

Totul după aceea se desfășura ca într-un ceț.
Telefon la director. Protecția copilului. Poliție. Documente. Fotografii.
Timur stătea pe canapea, învelit într-o pătură, iar Katerina aduse din sertar o căciulă nouă și moale.
— Aceasta nu va durea, — spuse ea.
Băiatul o privi.
— Pot… să o păstrez?
— Desigur.

Trei zile petrecu în spital. Infecție, arsuri, epuizare.
Katerina și Svetlana vegheau lângă patul lui, pe rând. Fără program, fără ordine. Pur și simplu nu puteau altfel.

În a treia zi, Svetlana spuse:
— Voi depune actele. Vreau să-l iau la mine.

Katerina o privi mult timp.
— Ești sigură?
— Da. L-am așteptat exact pe el.

Două săptămâni mai târziu, Timur se mută în casa ei.
La început îi era frică să deschidă frigiderul fără permisiune. Spăla vasele de trei ori.
Uneori se așeza pe podea și se acoperea cu un prosop — doar ca să se ascundă.

Svetlana răbdă. Vorbea calm:
— Ești acasă. Acum totul e bine.

Pe frigider atârna o hârtie:
„Ești grozav.”

Uneori băiatul venea, citea și întreba:
— E adevărat?
— Adevărat, — răspundea ea.

Până vara, părul lui Timur începu să crească.
Cicatricile se estompaseră.
Într-o seară, Katerina îi vizită și îl văzu în curte — desculț, cu mâinile ude, râzând sub jetul furtunului. Fără căciulă.

Plânse. Dar pentru prima dată — de bucurie.

Svetlana ieși cu o ceașcă de ceai.
— Încă tresare în somn, — spuse ea. — Dar acum doar se lipește de mine.
— Iar tu?
— Am depus actele pentru adopție. Într-un an. În aceeași zi când totul a început.

Katerina încuviință, privind băiatul alergând prin iarbă. Uneori, miracolele nu se întâmplă prin magie. Ci pentru că cineva a observat la timp că un copil poartă căciulă când deja venise primăvara.