Anna, o tânără de douăzeci și doi de ani, crescuse în sărăcie.
Mama ei suferea de o boală grea la plămâni.
Fratele mai mic nu putea merge la școală — nu aveau bani.
Iar ea, o fată simplă, visa doar la un singur lucru:
să iasă din mizerie, chiar dacă pentru asta trebuia să-și sacrifice libertatea.
Într-o seară a venit vestea.
Un bărbat bogat și în vârstă, domnul Alberto, își căuta soție.
Un om masiv, aproape cât un dulap, de două ori mai bătrân decât ea.
Dar lumea spunea că e bun și foarte înstărit.
„Fiica mea,” a șoptit mama, abia respirând,
„poate că acesta e șansa ta… ca noi să nu mai suferim.”
Din disperare, Anna a acceptat.
Nunta a avut loc într-un conac uriaș de pe coline.
Sub rochia scumpă simțea o greutate în piept.
Nu era bucurie — era teamă.
La altar o aștepta viitorul ei soț: domnul Alberto.
Gras, transpirat, cu o voce răgușită.
El i-a zâmbit, dar Anna nu a putut să-i răspundă cu același gest.
„De acum înainte,” i-a spus el, „voi avea grijă de tine. Uită de bani.”
Anna a dat din cap, dar în interiorul ei totul striga:
„Fac asta ca mama să trăiască. Pentru fratele meu.”
În noaptea aceea, în loc de un sărut, a plâns — împreună cu ploaia ce bătea în geam.
După câteva zile, Anna a început să-și observe „soțul”.
Domnul Alberto vorbea puțin, o urmărea atent și analiza cu grijă orice gest.
Era bun, dar uneori privirea lui ascundea ceva ciudat.
La cină a observat cum ținea paharul.
Nu erau mâini de bătrân.
Curate, puternice, îngrijite.
„Domnule Alberto,” l-a întrebat, „câți ani aveți?”
A zâmbit misterios:
„Atâția cât să înțeleg adevărata valoare a unui om.”
Anna s-a mirat, dar a tăcut.
Mai târziu, majordomul i-a spus:
„Signora, nu vă mirați de ciudățeniile lui.
Tot ce face are un motiv.”
Într-o noapte, Anna nu putea dormi.
A ieșit pe verandă.
Atunci l-a văzut pe Alberto în grădină, scoțând ceva de pe gât.
Și și-a acoperit gura cu palma.
Pielea de pe fața lui…
se desprindea încet.
Sub ea nu era un bătrân gras,
ci un bărbat tânăr, frumos, atletic — celebru în lumea finanțelor.
„Doamne…” a șoptit Anna.
El a observat-o și s-a apropiat rapid.
„Anna, te rog, nu te speria.”
„Cine sunteți?!” a strigat ea.
Și el a scos masca complet.
În fața ei stătea Leonard Voss — adevăratul proprietar al companiei în spatele numelui „Alberto”.
„Sunt eu, Leonard,” i-a spus. „Am luat chipul unui bătrân ca să aflu dacă cineva mă poate iubi fără să țină cont de bani sau de înfățișare.”
Anna era șocată.
„De ce ai făcut asta?”
„Pentru că toate femeile pe care le-am întâlnit voiau doar bogăția mea.
Am vrut să văd dacă există cineva care poate iubi fără strălucire și iluzii.”
Anna a izbucnit în lacrimi.
„Și pentru asta… m-ai ales pe mine?”
„Da. Pentru că, atunci când te-am văzut prima dată, am înțeles că tu te agăți de viață cu o forță pe care alții ar fi pierdut-o.
Tu ai o inimă adevărată.”
Anna a fugit.
Nu de furie — ci de rușine.
„M-am măritat pentru bani…
Și acum mă simt cea mai săracă femeie din lume.”
Peste câteva săptămâni, a părăsit conacul.
A închiriat o cameră mică, a început să caute un serviciu.
Și într-o zi a primit un plic.
Înăuntru — o scrisoare:
„Anna,
Nu vreau o soție perfectă.
Vreau o femeie capabilă să iubească, chiar și când greșește.
Dacă ești pregătită, te voi aștepta în vechea biserică unde ne-am căsătorit.
Nu ca Alberto, ci ca mine însumi.”
Duminică, Anna a mers la biserică.
În interior o aștepta Leonard — fără mască, fără lux, doar într-o cămașă simplă.
Ea s-a apropiat plângând.
„Iartă-mă… Nu știu cum să îndrept minciuna mea.”
„Nu trebuie să îndrepți nimic,” i-a răspuns el, luându-i mâna.
„În iubire nu contează perfecțiunea — ci curajul.”
Și acolo, în fața lui Dumnezeu, s-au îmbrățișat.
Nu mai era o căsătorie din nevoie.
Era o uniune a adevărului și a inimii.
După un an, au revenit în satul Annei.
Au creat o bursă pentru tinerele care, asemenea ei, au făcut alegeri grele,
dar au găsit în cele din urmă drumul cel bun.
Și tuturor fetelor care veneau după sfat, Anna le spunea:
„Nu trebuie să te prefaci ca să fii iubită.
Inima ta sinceră — aceasta e frumusețea ta cea mai mare.”