Lucrez la o fabrică de produse chimice. Uzina este aproape de marginea pădurii: de la poartă până la râu faci doar zece minute pe jos. Adesea, după schimb, mă întorc acasă pe același drum de-a lungul râului. În acea noapte era înnorat, iar o ceață ușoară plutea deasupra apei. Mă pregăteam să cotesc spre pod când, aproape de mal, am observat ceva ciudat: un morman de pământ, iarbă și blană. La început am crezut că e doar gunoi, dar dintr-o dată acel bulgăre s-a mișcat.

M-am apropiat… și am văzut că respira. Era o mică creatură udă până la oase. Blana îi era complet acoperită de noroi, urechile lăsate și ochii aproape închiși.
— Sărmanul… — am șoptit. Probabil cineva îl abandonase, poate chiar încercase să-l înece, căci râul era foarte aproape. Am simțit o tristețe adâncă. L-am ridicat cu grijă: corpul îi era cald, dar tremura. Gemând ușor, se ghemuia în mâinile mele cu încredere. L-am înfășurat în jacheta mea și am alergat spre casă. Pe tot drumul, mica creatură murdară tremura, poate de frică sau de frig.

Când am ajuns acasă, am umplut cada cu apă călduță pentru a-l spăla. Când apa a atins blana lui, noroiul a început să alunece… și abia atunci am realizat că nu aveam în brațe un cățeluș. Am rămas șocat când mi-am dat seama ce era de fapt.

La început am vrut doar să văd ce culoare are sub toată murdăria maro-gri. Treptat, a apărut o blană groasă, de un gri intens. Dar pe măsură ce-l spălam, am simțit o senzație ciudată crescând în mine. Blana era prea densă, prea aspră, diferită de cea a unui câine. Urechile erau ascuțite și puțin mai lungi decât normal, iar labele… mari, cu gheare puternice. M-am oprit. Creatura mi-a ridicat privirea: ochi de culoare chihlimbar, strălucind în semiîntunericul băii.

Și a mârâit ușor. Inima mi s-a strâns. Nu era un cățeluș. L-am înfășurat cu grijă într-un prosop și am sunat la un veterinar pe care îl cunoșteam, spunând că am găsit „un câine rănit lângă pădure”. A acceptat să ne primească imediat.

La clinică, medicul l-a examinat doar câteva secunde, apoi fața i s-a schimbat. A rămas nemișcat și a spus încet:
— Nu este un câine… este un pui de lup.

Am rămas fără cuvinte. Era un adevărat lup tânăr. Era epuizat, slăbit, dar potrivit veterinarului, va supraviețui, iar probabil turma lui nu era departe.

A doua zi dimineață l-am dus înapoi la locul unde l-am găsit. Am așezat transportorul pe iarbă și am deschis ușa. Puiul de lup a ieșit, m-a privit o ultimă dată și a fugit spre pădure.