Într-o zi, un bărbat a găsit în mijlocul pădurii o mică gorilă rănită. Era întinsă pe iarba umedă, abia respira, iar o rană adâncă îi traversa piciorul. Nu a putut să o ignore: a învelit-o cu grijă în paltonul său și a dus-o acasă.

Timp de săptămâni întregi, a avut grijă de ea cu devotament. Îi schimba bandajele, o hrănea cu biberonul, o ținea cald lângă foc și îi vorbea cu tandrețe, ca și cum ar fi fost propria lui fiică.

Gorila, care la început tremura de frică, a început să aibă încredere în el. În câteva luni, a devenit un animal puternic, cu privire adâncă și surprinzător de blândă. Între ei s-a legat o legătură de neclintit.

Dar legea era clară: deținerea unui animal sălbatic acasă era interzisă. Într-o zi, vecinii au văzut prin fereastră silueta impunătoare a gorilei și au alertat autoritățile.

A doua zi, au sosit agenții de protecție a animalelor. Bărbatul a implorat printre lacrimi să nu o ia, asigurând că nu ar face niciodată rău nimănui. Dar decizia era deja luată.

Gorila a fost dusă, iar bărbatul a rămas singur în casa goală. Zile în șir a stat așezat în fața cuștii goale, mângâind o coardă veche cu care obișnuia să se joace, în timp ce lacrimile îi curgeau pe față.

Anii au trecut. Gorila a fost dusă într-o grădină zoologică, unde s-a adaptat repede. Îngrijitorii au fost uimiți de inteligența și calmul ei: nu a arătat niciodată agresivitate, doar o curiozitate profundă față de oameni, ca și cum ar căuta pe cineva.

Între timp, bărbatului i s-a diagnosticat o tumoare cerebrală. Medicii i-au dat doar câteva săptămâni de viață. Abia mai putea să vorbească sau să meargă, dar un singur gând îl ținea în picioare: își dorea să-și vadă prietena pentru ultima oară.

Povestea a emoționat întreaga comunitate, iar grădina zoologică a acceptat să-i îndeplinească ultima dorință.

În ziua revederii, l-au dus pe bătrân pe targă, învelit într-o pătură. Abia mai respira, dar pe chip îi era o ușoară, fragilă, zâmbet. Angajații au deschis ușa cuștii și l-au apropiat cu grijă. Gorila stătea așezată cu spatele, liniștită.

La auzul unui răgușit slab, și-a întors capul. A rămas nemișcată, observându-l câteva secunde, ca și cum nu ar fi crezut ceea ce vedea. Apoi a început să se apropie încet, pas cu pas, în timp ce toți își țineau respirația.

Îngrijitorii erau pregătiți pentru orice reacție: trecuseră mulți ani și nimeni nu știa dacă animalul îl va recunoaște.

Atunci s-a întâmplat imposibilul. Gorila s-a îngenuncheat lângă targă, i-a mirosit mâna, a scos un sunet grav și profund… și l-a îmbrățișat.

L-a ținut cu delicatețe, fără să strângă, ca și cum s-ar fi temut să-i facă rău. Ochii i s-au luminat, respirația i s-a accelerat, iar din gât a ieșit un sunet blând, aproape ca un plâns.

Bărbatul i-a ridicat mâna și i-a mângâiat capul. A zâmbit slab.

Nimeni nu și-a putut stăpâni lacrimile. Gorila a rămas alături, legănându-se încet, scoțând sunete joase, ca și cum i-ar fi vorbit în propriul limbaj.

Câteva minute mai târziu, bătrânul și-a închis ochii și respirația i s-a oprit.

Gorila nu s-a mișcat. A rămas acolo, în tăcere, vegheându-și prietenul. Și când, în cele din urmă, l-au dus, abia atunci a permis apropiaților să se apropie, privindu-i cu tristețe, ca și cum ar fi înțeles că tocmai pierduse singura persoană care vreodată a iubit-o ca pe sine însăși.