Naratorul, Caleb, în vârstă de 31 de ani, fusese crescut de bunicul său, Arthur, după ce părinții săi muriseră când el avea șapte ani. Arthur, un bărbat aspru, cu obiceiuri vechi, devenise centrul lumii lui Caleb, învățându-l lecții de viață prin grădinărit și țesând povești de familie pe veranda casei lor modeste. Aceștia erau „anii de aur”, plini de siguranță și iubire. Dar această siguranță se destrămă când Caleb împlini 17 ani. Începuse să se rușineze tot mai mult de viața lor simplă, de camionul vechi al lui Arthur și de casa demodată, împingându-și treptat bunicul la distanță. Acea rușine îl determină să ceară să fie lăsat cu un bloc mai departe de școală și, în cele din urmă, să ia decizia conștientă de a-și părăsi rădăcinile când plecă la facultate.
Odată plecat, Caleb fu absorbit de dorința de a construi o „viață de adult de succes”, ceea ce însemna să pună cariera și așteptările moderne mai presus de trecutul său. Această nouă preocupare îl ținu departe timp de unsprezece ani consecutivi, perioadă în care refuză anual invitațiile la ziua de naștere a lui Arthur, pe 6 iunie. În fiecare an, Arthur telefona sau trimitea un mesaj simplu, oferind o invitație modestă și promițând friptura preferată a lui Caleb, mesajele sale devenind tot mai obosite și resemnate. Caleb răspundea cu scuze elaborate – examene, termene limită sau prietene – ignorând sentimentul de vinovăție care îl urmărea și spunându-și că săratea o aniversare nu era mare lucru, fiind ocupat cu construirea carierei sale.
Cu câteva luni în urmă, invitația obișnuită de pe 6 iunie nu mai sosise, iar ușurarea lui Caleb se transformă rapid în panică. Se temea că Arthur era bolnav sau, și mai rău, că îl abandonase definitiv. Incapabil să suporte tăcerea, Caleb conduse sfârșitul lui iulie două ore înapoi spre orașul natal, fără să sune înainte. În momentul în care făcu ultima curbă, fu întâmpinat de imaginea terifiantă a casei părintești în ruine: fațada albă era neagră de fum, geamurile sparte și o parte din acoperiș prăbușită. Devastarea îl forță să oprească, realizând imediat că nu era un coșmar, ci o realitate înfricoșătoare.
În panică, Caleb strigă după bunicul său printre ruinele carbonizate, până când doamna Harlow, vecina lui Arthur, apăru și îl asigură rapid că bunicul era în viață. Ea explică că un incendiu electric, cu trei luni înainte, aproape îl ucisese pe Arthur și îl dusese cu arsuri grave la spital. Adevărul devastator îl lovi pe Caleb când doamna Harlow dezvălui că spitalul încercase de mai multe ori să-l contacteze la numărul său, cel pe care Arthur îl dăduse ca număr de urgență. Caleb realiză că acele apeluri necunoscute, pe care le ignorase și trimisese la mesageria vocală, erau anunțuri că bunicul său lupta pentru viața sa. Doamna Harlow adăugă lovitura finală: Arthur nu încetase niciodată să întrebe dacă nepotul său va veni în vizită.
Înainte de a merge la spital, doamna Harlow îi arătă lui Caleb că, în ciuda distrugerii, Arthur ceruse pompierilor să salveze mica sa cutie de amintiri. În ea, alături de fotografii vechi de familie, Caleb găsi fiecare felicitare de ziua de naștere generică pe care o trimisese, confirmând dragostea necondiționată a lui Arthur. La spital, văzându-și bunicul slăbit, dar plin de bucurie, Caleb izbucni și își ceru iertare pentru neglijența sa. Arthur însă îi oferi pur și simplu iertare: „Acum ești aici. Asta este tot ce contează.” Caleb rămase o săptămână alături de el, ascultând poveștile prețioase ale familiei, înregistrate într-un jurnal – povești pe care aproape le-ar fi pierdut pentru totdeauna. Acum, Arthur se recuperează în apropiere, iar Caleb îl vizitează în fiecare weekend, reconstruind activ istoria familiei lor. El înțelege acum că oamenii care ne iubesc nu pot aștepta la nesfârșit și a avut norocul imens de a realiza valoarea bunicului său înainte să fie prea târziu.