Merritt și-a petrecut întreaga viață de adult ascunzându-se în spatele decolteurilor înalte și al mânecilor lungi, bântuită de focul care o marcase la vârsta de treisprezece ani. Milă lumii devenise mai grea decât arsurile în sine, făcând-o să creadă că iubirea adevărată este un lux rezervat celor „fără cusur”. Când l-a întâlnit pe Callahan, un profesor de pian blând și nevăzător, a simțit o siguranță pe care nu o mai cunoscuse niciodată. Pentru ea, orbirea lui era un scut; el nu avea să se sperie niciodată de propriul ei reflex din oglindă și nici nu avea să vadă „marfa deteriorată” în care ajunsese să se considere.
Nunta lor a fost o victorie dulce-amară, umplută de notele imperfecte ale elevilor lui și de lacrimile de bucurie ale surorii lui Merritt, Lorie. Pentru prima dată, Merritt s-a simțit mireasă, nu victimă. Dar liniștea nopții nunții lor s-a fisurat când mâinile lui Callahan i-au urmărit cicatricile. Cu inima grea, el a mărturisit un secret păstrat timp de douăzeci de ani: fusese unul dintre adolescenții nechibzuiți a căror neglijență provocase explozia care o desfigurase.
Adevărul a făcut-o pe Merritt să se clatine, ca și cum căsnicia lor s-ar fi sprijinit mai mult pe un fundament de vină decât pe unul de har. Callahan i-a explicat că nu știa inițial cine era ea, dar, după ce a aflat, teama de a o pierde l-a făcut să tacă până după jurăminte. Tulburată și simțindu-se trădată, Merritt a fugit în casa surorii sale, petrecând o noapte albă în care s-a luptat cu ironia că bărbatul care, în sfârșit, o făcuse să se simtă frumoasă era chiar cel responsabil de cea mai adâncă rană a ei.
În zorii zilei, Merritt și-a dat seama că nu mai poate lăsa umbrele trecutului să-i dicteze viitorul. S-a întors în apartamentul lui Callahan și l-a găsit în bucătărie, încercând să se descurce într-o lume a vinovăției și a micului dejun ars. Când i-a prins mâna pentru a-l sprijini, furia a început să se topească. Nu a mai văzut un răufăcător, ci un om care trăia în propria lui întuneric, purtând o povară a regretului la fel de grea ca a ei.
În acea bucătărie, Merritt a luat prima ei decizie ca soție: a preluat controlul asupra casei și și-a revendicat locul în viața lor comună. A ales să ierte, înțelegând că iubirea lui Callahan nu era o răscumpărare, ci o legătură sinceră cu sufletul ei. Pentru prima dată, Merritt și-a privit cicatricile și a văzut supraviețuire, nu rușine. Nu mai erau un secret de ascuns, ci o poveste comună care, odată adusă la lumină, le permitea amândurora să se vindece și să înceapă, în sfârșit, viața împreună.