Naratorul, Caleb, în vârstă de 31 de ani, a fost crescut de bunicul său, Arthur, după ce părinții lui au murit când avea doar șapte ani. Arthur, un bărbat noduros, cu principii vechi, a devenit centrul lumii lui Caleb, învățându-l înțelepciunea vieții prin grădinărit și povestindu-i istorii de familie pe veranda casei lor modeste. Aceștia au fost „anii de aur”, plini de siguranță și iubire. Dar această siguranță s-a risipit când Caleb a împlinit 17 ani. Începuse să-i fie rușine de viața lor simplă, de camioneta veche a lui Arthur și de casa învechită, și a început să se îndepărteze de bunicul său. Rușinea l-a determinat să-i ceară lui Arthur să-l lase cu un bloc mai departe de școală și, în cele din urmă, să fugă de rădăcinile sale atunci când a plecat la facultate.
Odată plecat, Caleb s-a concentrat să-și construiască o „viață de adult de succes”, ceea ce a însemnat că munca și așteptările moderne au devenit mai importante decât trecutul său. Această obsesie l-a făcut să refuze timp de unsprezece ani invitațiile anuale de ziua lui Arthur, pe 6 iunie. În fiecare an, Arthur suna sau trimitea mesaje, oferind o invitație simplă și promițând tocănița preferată a lui Caleb, dar mesajele lui sunau tot mai obosite și resemnate. Caleb răspundea cu scuze elaborate—examene, termene limită la muncă sau prietene—ignorând vinovăția constantă care îl măcina și convingându-se că pierderea unei zile de naștere nu era o problemă, pentru că era ocupat cu cariera sa.
Cu câteva luni în urmă, invitația obișnuită de pe 6 iunie nu a mai venit, iar ușurarea lui Caleb s-a transformat rapid în panică. Se temea că Arthur este bolnav sau, și mai rău, că l-a uitat pentru totdeauna. Incapabil să suporte tăcerea, Caleb a condus la sfârșitul lui iulie cele două ore până în orașul natal, fără să anunțe. Când a cotit ultima curbă, a rămas fără cuvinte: casa părinților era în ruine—placajul alb ars de fum, geamuri sparte și o parte din acoperiș prăbușită. Devastarea l-a forțat să oprească mașina, realizând imediat că nu era un coșmar, ci o realitate terifiantă.
În panică, Caleb a strigat după bunicul său printre ruinele carbonizate, până când doamna Harlow, vecina lui Arthur, a apărut și l-a liniștit rapid, asigurându-l că Arthur era în viață. Ea i-a explicat că, cu trei luni înainte, un incendiu electric aproape l-a ucis pe bunicul său și l-a dus la spital cu arsuri grave. Adevărul devastator l-a lovit când doamna Harlow i-a dezvăluit că spitalul încercase de mai multe ori să-l contacteze la numărul lui Arthur, numărul pe care bunicul îl dăduse ca contact de urgență. Caleb a realizat că acele apeluri necunoscute, pe care le ignorase și le trimisese la mesageria vocală, erau avertizări că bunicul său lupta pentru viața lui. Doamna Harlow a adăugat lovitura finală: Arthur nu a încetat niciodată să întrebe dacă nepotul său îl va vizita.
Înainte de a merge la spital, doamna Harlow i-a arătat lui Caleb că, în ciuda devastării, Arthur ceruse pompierilor să salveze mica sa cutie cu amintiri. Înăuntru, printre vechile fotografii de familie, Caleb a găsit fiecare felicitare de ziua de naștere generică pe care o trimisese vreodată, confirmând iubirea necondiționată a bunicului său. La spital, văzându-l pe bunicul său fragil, dar plin de bucurie, Caleb s-a prăbușit și și-a cerut scuze pentru neglijența sa. Arthur i-a oferit însă doar iertare: „Acum ești aici. Asta este tot ce contează.” Caleb a rămas alături de el o săptămână, ascultând poveștile prețioase de familie pe care Arthur le înregistrase într-un jurnal—povești pe care Caleb aproape că le-ar fi pierdut pentru totdeauna. Acum Arthur se recuperează în apropiere, iar Caleb îl vizitează în fiecare weekend, reconstruindu-și activ istoria familiei. El a înțeles, în sfârșit, că oamenii care ne iubesc nu vor aștepta veșnic, și că a avut norocul imens să recunoască valoarea bunicului său înainte să fie prea târziu.